Interviu

EXCLUSIV Teo Trandafir: „Eu nu pot sta măritată. E vina mea“

EXCLUSIV Teo Trandafir: „Eu nu pot sta măritată. E vina mea“

De 24 de ani, de când face televiziune, răs­punde conştiincios la toate curiozităţile jurnaliştilor. Ce mai poate spune nou după zeci şi zeci de interviuri detaliate şi oneste? Doar adevărul pe care, iată, nu-l ascunde oricât de neflatant ar fi. Cum să te saturi să asculţi una dintre puţinele vedete autohtone care nu-şi cosmetizează răspunsurile?!

Te afli la mijlocul vieţii. Te simţi ca-n floarea vârstei sau experimentezi vreo criză existenţială la cei 50 de ani pe care i-ai împlinit anul acesta?

Teo Am un sistem foarte ciudat de a prioritiza şi de a-mi aranja lucrurile în cap, mă gândesc că viaţa mea începe întotdeauna azi. Şi atunci tot timpul eşti tânăr pentru că niciodată nu te gândeşti că ai fost vreodată altminteri. Aici îmi pare mie că greşesc eu...

Cum aşa?

Partea bună e că îmi păstrez astfel o oare­care prospeţime, partea proastă e că nu învăţ niciodată din greşeli. Uit toate chestiile rele care mi se întâmplă, pentru că, dacă n-aş face asta, aş fi un perpetuum Moş Crăciun cu un sac plin de necazuri în spate. E mult mai co­mod să „travel light“ decât să tragi după tine săcălăul plin de oameni şi situaţii care te-au dezamăgit, promisiuni care ţi s-au făcut...

Ce promisiuni ţi s-au făcut?

În viaţa mea amoroasă, mi s-au făcut promi­siuni de genul „Nu pot să trăiesc fără tine“. Ba trăieşte foarte bine fără mine! Aş fi vrut să nu mai cred în „Nu pot să trăiesc fără tine“.

Dar ce-a fost mai greu de îndurat – dezamăgirile amoroase sau problemele de sănătate care ţi-au ameninţat viaţa?

Şi pe alea le-am cam uitat…

 

 Să fim serioşi, n-a fost atât de grea viaţa lui Teo Trandafir, nu?

Nu, dar nici n-a fost vreo bundle of joy. Una peste alta, mi-a ieşit cu plus, dar m-a mai ajutat poporul, m-am mai ajutat şi eu…

Şi fiica, nu?

Da, bineînţeles. Dar ea a trebuit ajutată până să mă poată ajuta ea pe mine, pentru că un copil nu creşte singur.

Tu eşti o mamă singură. Cât de complicat e să-ţi creşti copilul singură?

Nu e. Se creează, fără să vrei, un miniu­nivers, copilul îl creează în mod organic. Îi place un anumit loc, la un moment dat te prinzi şi îl laşi acolo o oră, printre alţii ca ea, îşi face prieteni, socializează. Eu am început prin a nu-mi lăsa copilul să socializeze. Din gelozie calpă.

Chiar aşa, ai fost o mămică aparatoare?

Da, care se mai şi dispreţuia pentru asta. Dar ea s-a prins şi mi-a spus, pe la vreo cinci ani: „Inima mea e mare cât China, încapi şi tu, şi mulţi alţi oameni în ea, nu trebuie să-ţi faci griji“. Trebuia să o las să facă alegerile ei, pentru că şi eu am copilăriile mele, cum şi ea are maturităţile ei.

Maia are aproape 15 ani. Ţi-a fost teamă de adolescenţa ei?

Da, dar, dacă te pregăteşti bine şi te aştepţi la ce-i mai rău, vei avea parte de surprize plăcute.

Cum percepe ea notorietatea ta?

Aşa s-a născut. Ea nu a asistat la notori­ezarea mea. Situaţia asta trebuie privită în toată dinamica sa. Ea a fost cu mine la gră­di ca toţi ceilalţi copii. Eu am mers cu ea de mână la şcoala de stat la care am înscris-o. A început să facă diferenţe de tot felul. A înţeles atunci nu că eu sunt diferită, ci că toţi oameni sunt diferiţi între ei.

Ce faceţi voi două când sunteţi împreună?

De teme nu mă ocup, am dus-o la Cambridge ca să se ocupe ei de asta. Eu m-am ocupat de pupat, îmbrăţişat, iubit, pentru că, în rest, există instituţii care sunt specializate în teme şi alte chestii. În weekend, plecăm de acasă sau ne uităm la seriale. A prins o chestie de curând care îi place foarte mult – dispare citind. Îşi ia cărţile ei în engleză, care sunt ca nişte cărămizi, şi se transpune într-o lume pe care i-am promis-o: where no one has gone before!

Cum simţi că s-au schimbat lucrurile din 1994, când ţi-ai început tu cariera în televiziune?

Televiziunea a propus nişte teme, pe care lumea le-a acceptat şi, odată ce au simţit sânge, oamenii au vrut mai mult. S-a ajuns la ce ştim cu toţii că s-a ajuns şi, odată ex­plorată zona aceasta, publicul n-a mai vrut. Toată lumea lucrează acum la salubrizarea televiziunii. Fiecare încearcă să-i mai dea o lavabilă... Tocmai de aceea a apărut şi Vreau să fiu milionar?, e timpul lui acum.

Ai făcut Arabă-Română la facultate. Cum te-au ajutat studiile în carieră?

Eu m-am pregătit să fiu un om deştept. Facultatea ajută, dar la fel şi lucrurile care au urmat de atunci, pentru că nu m-am oprit din citit. Mi-a folosit pentru că ştiu să întreb ce nu înţeleg, ştiu întrebarea şi, în principiu, ştiu şi răspunsul.

Maia spre ce profesie se îndreaptă?

Pare a fi arhitectură. E foarte bună la mate­matică, nu înţeleg cu cine seamănă, e extra­ordinară la desen, eu desenez dezastruos.

Dacă ar vrea să-şi continue studiile în străinătate...

Doamne ajută!

Nu v-aţi ofili de dor din cauza despărţirii?

Ne-am ofili de dor, dar, decât să ne ofilim din cauza sistemului de sănătate din Româ­nia sau din cauza sistemului de educaţie...

Ai pleca cu ea în străinătate, ai lăsa emisiuni şi tot?

Nu. De aici o pot ajuta şi pe ea, şi pe mine. Nu mi-aş lăsa emisiunile niciodată. Nu mi-aş mai încălca contractele de televiziune.

Aşadar ai învăţat ceva din greşelile trecute!

Da. Atunci n-am păţit nimic, dar nici nu mi-a plăcut de mine şi prefer să-mi placă.

Dar nici tu nu ai vreun job obişnuit, televiziunea dă o oarecare dependenţă, nu?

Între televiziune şi fii-mea aş alege tele­viziunea mai întâi, ca să vedem ce avem de făcut, şi apoi imediat pe fii-mea, ca să le pot împăca pe amândouă.

Vorbeai, la început, despre bagajul tău amoros. Cum a trecut copilul peste dezamăgirile tale sentimentale?

Maia e un copil de oţel. E făcută din alt aliaj, nu există aşa ceva pe planetă. Are o mentalitate extrem de simplă – cine a fost lângă mine, la nevoie, e omul meu. Cine nu, e opţional. Te priveşte în ochi şi îţi spune: „Tu cine eşti? Ai fost când îmi dădeau dinţii, m-ai legănat, bine. Dacă nu, care-i dreptul tău să vii să te impui în viaţa mea?“. E foarte greu de rănit, n-ai ce să-i faci.

Dar mama ei cum a trecut peste dezamăgiri, cu speranţă în viitor? Te mai vezi la altar?

La altar la 50 de ani?

De ce nu?

Mi-am dat seama că eu nu pot sta mărita­tă. E vina mea. Eu înţeleg o relaţie de lungă durată, înţeleg angajament, loialitate, chiar şi logodnă în faţa lui Dumnezeu…

Dar ai ajuns deja de două ori la altar!

Iubita mea, dacă tu înţelegi că şase luni pot însemna un mariaj înseamnă că eşti foarte îngăduitoare. Nu. Eu nu mă pricep la asta. Când mă trezesc dimineaţa şi văd lângă mine acelaşi om pe care l-am văzut zi de zi în ultimele luni… panică! „Ce-am făcut, cum scap eu de-aici?“

Ai avut senzaţia asta în cazul ambelor căsnicii?

Da. Şi fără nicio vină a partenerului.

Şi atunci care e diferenţa dintre un mariaj şi o relaţie stabilă? Pentru că în ambele poate apărea această senzaţie…

Păi, e simplu. Într-o simplă relaţie, te ridici şi pleci. Eu am plecat de acasă de la mine în ziua în care n-am mai suportat.

OK, scoatem mariajul de pe listă. Ce mai rămâne în bucket list-ul tău, un alt copil cumva?

Nu! Eu nu mi-am dorit copii niciodată.

Şi cum de te-ai răzgândit?

Nu m-am răzgândit. Eu nu sunt făcută să fiu mamă. Dar Maia a fost de la Doamne-Doamne trimisă foarte clar, cu adresă, cu tot. N-am avut ce să fac. Cum să abandonezi un copil nou-născut? Nu aveam cum să zic „Nu“. M-am trezit la 36 de ani cu toată viaţa dată peste cap, cu un copil care răcnea, cu mine care nu eram pregătită pentru aşa ceva. Am plecat la serviciu dimineaţa şi m-am întors seara acasă cu un copil nou-născut. N-a fost bine. M-am speriat îngrozitor.

Înţeleg că adopţia n-a fost plănuită…

Nici măcar nu-i zicem adopţie. Din secun­da în care s-a născut, eu am preluat-o. La 36 de ani îmi era bine cum eram, eram deja împăcată cu gândul că n-o să am niciodată copii. Toate prietenele mele erau disperate că le ticăie ceasul, mie nu-mi ticăia nimic.

Şi cu toate astea…

Şi cu toate astea, aud ciocănit la uşă, am deschis şi ce poate fi mai frumos de atât?! Culmea e că, dacă ar fi fost vorba despre alt copil, nu ne-am fi legat aşa. Ea m-a învăţat să o cresc, ea m-a învăţat să o iubesc. Am avut, în perioada aia, câţiva ani în care am stat acasă şi asta a fost esenţial pentru noi.

Te-ai convins, aşadar, pe parcurs, că e o experienţă care te-a îmbogăţit…

De îmbogăţit ne-a îmbogăţit, dar să nu ne îmbogăţim mai mult decât putem duce, da?

Ce-i rezervă viitorul lui Teo Trandafir, sfârşitul de an?

De-abia m-am apucat de Milionar. Trebu­ie să mă dumiresc mai întâi cu asta. Puţinele femei care au prezentat emisiunea au făcut performanţă. Sper să fiu printre ele! Apoi, eu nu-mi fac planuri. De fiecare dată, a ieşit un dezastru. Anul trecut ne-am dus la Horezu de Crăciun şi Maia a făcut varicelă. Ne-am întors acasă, în carantină. Aşa că, ce-o fi o fi!