INTERVIU Andrei Gheorghe: "Numai idioţii sunt fericiţi. Eu nu pot"

Cei care l-au cunoscut, admirat, ba chiar şi cei care l-au criticat pe cel care a fost echivalent cu definiţia sarcasmului au primit, ieri, cu tristeţe, ştirea trecerii în nefiinţă a cunoscutului realizator de emisiuni radio şi TV. Anunţul a venit sec: Andrei Gheorghe s-a stins la doar 56 de ani, în locuinţa sa din Voluntari, în urma unui stop cardiac. 

Revista OK! a avut onoarea să-l cunoască pe cunoscutul om de radio exact aşa cum este el, fără estetizări PR-istice, de o sinceritate dură, un atribut cu atât mai de preţ într-o societate în care vedetele abuzează de filtre, la propriu şi la figurat.

„Sunt un dinozaur nervos“, îi spunea el jurnalistului Andrei Crăciun într-un interviu publicat de revista OK! în 2013, pe care vă invităm să-l recitiţi, admirând, din nou, personalitatea francă a lui Andrei Gheorghe. 

"Constat, nu fără mulţumire, că „Nu“ a rămas cuvântul pe care omul de radio, dar şi de televiziune îl foloseşte cel mai des.

Andrei Gheorghe şi-a terminat contractele media în Republica Moldova, va semna altele, nu se grăbeşte, cui îi mai pasă? E într-un trening verde, fumează pe terasa vilei sale din Băneasa, înconjurat de linişte, e slab, e obosit, are o falcă umflată, tocmai ce a suferit o intervenţie la stomatolog. Toată viaţa a avut probleme cu dantura. N-ar vrea să mai facă nimic până la sfârşit, ca Seinfeld. Spune că a muncit destul, a creat o generaţie, „Midnight  killer“, pe care a învăţat-o să gândească liber şi să se exprime concis.

Are patru copii, vorbeşte ca şi cum ar fi adolescent, ca ei, aruncă, din când în când, câte un „like“ sau un „nice“ sau un „funny“, e gamer, se joacă, nu-şi neglijează niciun hobby, e implicat într-un business cu o reţea de centre de dializă, de-acum internaţională, după ce a penetrat şi piaţa bulgară, tocmai pe la Plovdiv. Are datorii de sute de mii de euro, dar şi bani tot pe acolo. Dacă ar trage o linie ar ieşi cam la zero, e şi el de părere că acela care moare cu mai mult de zece mii de dolari în cont n-a prea ştiut viaţă. E convins că s-a ratat ca scriitor. Îi plac cărţile mai mult decât oamenii. Apoi, e clar: chiar el însuşi, Gheorghe, este cel mai bun personaj pe care l-a creat."

Ce mai face Andrei Gheorghe?

Andrei Mulţumesc, bine. Bă, când aud chestia asta mă dor dinţii! Tu ce mai faci?

Nu aşa. Ce mai faci ca om de media?

Şi asta e a doua parte a întrebării care mă enervează. Vezi, noi presupunem că individul nu mai există dacă nu mai apare la televizor.

Tocmai că nu. Mie mi se pare mai bine că nu mai eşti. Ai timp. Hai să zic altfel: cât de mişto e să nu mai fii la televizor?

Asta a fost, aşa, ca un divorţ după un mariaj lung. Relaţia mea cu media a fost cu năbădăi. Ajunsesem în momentul în care nu mai voiam să salut pe nimeni dintre cei pe care îi ştiam. Cât timp s-a întâmplat, însă, a fost senzaţional. Şi a fost şi legată de un anumit context. De-aia se şi schimbă media şi dinozaurii mor: nu se mai adaptează.

Eşti dinozaur?

Sunt un dinozaur nervos. Adevărul e că mă simt ca un T-Rex când mă uit la ăştia care apar acum la televizor. În cinci minute i-aş lăsa în pielea goală. Revenind la generaţia mea de dinozauri: noi am crezut cu străşnicie că schimbăm viaţa, lumea şi România, că suntem parte din povestea asta. Ăia care au luptat împotriva lui Iliescu şi a lui Năstase şi-au schimbat viaţa şi libertatea.

Şi eşti mulţumit unde a ajuns România la 24 de ani de la Revoluţie?

Mie nu îmi place niciodată nimic. Nimic nu mă mulţumeşte, cum să mă întrebi dacă sunt mulţumit?!

Bine: eşti mai puţin nemulţumit de cât te-ai fi aşteptat să fii?

Am două răspunsuri. Le pui tu unul lângă altul şi decizi. Unu: nu, nu, nu şi nu. Nu din multe motive: mă amuză când văd oameni urlând că riscă împotriva dictaturii când nu riscă nimic. Nu-mi place că ne-a dispărut conştiinţa luptei: împotriva cui luptăm noi aici? Ce facem? Unde vrem să ajungem? Voiam să ajungem la o ţară liberă, astăzi statul are dreptul să decidă asupra corpului tău, asupra ocupaţiilor tale din interiorul casei, statul decide ce să consumi, poate  să aprobe cu cine faci sau nu sex, şi când ne-am apucat de această mare îmbrânceală nu asta am vrut. Ideea era să reducem statul. Să mărim libertatea. Să scăpăm de întunericul anterior. Şi atunci, da, sunt nemulţumit de uriaşa nonvalorizare care are loc.

Dacă intri în turmă nu deranjezi pe nimeni.

Şi turma vrea să i se plătească salariul şi să nu facă nimic la nesfârşit. Şi de aia nu îmi place nimic din ce e acum.

Cel de-al doilea răspuns care e?

Fii atent: uită-te în jur, tot ce e aici, tot ce am eu, tot ce ai tu, tot ce posedăm, tot ce avem, tot!, paşaportul meu cu care plec într-o secundă în Panama, totul nu ar fi existat, prietene. Nu ai fi avut nimic din toate astea şi nu doar că nu le-ai fi avut, nici n-ai fi putut să visezi că o să le ai. Nu ai fi putut să vrei, niciodată. Ce puteai să ai cel mai mult? Dacă erai Adriean Videanu al vremurilor dinainte puteai să ai o Dacie neagră, un apartament şi un televizor color. Maxim. Tot ce e peste e câştigul nostru extraordinar. Astăzi putem să spunem în sfârşit că am terminat şi noi liceul libertăţii. Ştim să vorbim. Îmi aduc aminte de prima mea călătorie la Paris. N-am ştiut să ies de la WC!

Era cu senzori.

Da, frate, nu ştiam să dau drumul la apă! Eram ca o maimuţă. Şi atunci – aici e binele.

În ce an a fost călătoria asta la Paris?

În 1993. Vestul! Parisul!

De ce n-ai rămas acolo?

Din cauza francezilor, desigur. Am avut o bursă de radio, eram invitat la diferite posturi de radio şi erau ceva de genul: „Ia uite, mica maimuţă vorbeşte“. Întrebare de la francezi: „Dar de ce persecutaţi voi minorităţile în asemenea hal?“. Aveau încă în creiere povestea de la Târgu Mureş, cu ungurii. Răspuns ţâfnos: „Noi  n-am luat evreii de bună-voie, fără ca naziştii să ne ceară, şi n-am trimis la Auschwitz trenuri care nu erau în grafic, de se mirau şi nemţii. Noi n-am făcut asta“. De-aia n-am rămas în Franţa. Franţa nu era de rămas.

Copiii tăi cum sunt?

Bine. Anastasia, 20. Maria, 16. Katarina, 14. Max, 13.

Cum e să fii tatăl a patru copii cu vârste din astea cu probleme?

E imposibil din punct de vedere financiar. Doar ca să le iei rechizite la toţi te costă opt milioane de lei vechi, minim. Şi, în timpul ăsta, preşedintele vine şi spune să facem cât mai mulţi copii, fiindcă ţara are nevoie de ei.

Fata cea mare a plecat deja la studii în străinătate?

Da. A plecat la facultate în Italia şi apoi în Anglia.

Am zis să nu vin total nedocumentat şi am citit toate interviurile cu tine pe care le-am găsit pe Google.

Eşti nebun!

Am aflat că ai căzut la admiterea în liceu, că a trebuit să munceşti de la 16 ani, ai avut multe meserii la bază, ai fost şi ajutor de şofer. De ce ai căzut la treaptă? Erai golan?

Cred că da. Eram bun, dar a fost o vară imposibilă, plină de iubiri şi mister. Părinţii mei au fost foarte înţelepţi, m-au dat la muncă, deşi pentru ei a fost lovitură crâncenă.

Ce făceai?

Eh, ce făceam?! Ce fac toţi proştii!

Fumai? Beai?

Da, da.

Aveai părul lung?

Aveam.

Erai rocker?

Oho, şi ce mai rocker!

Aveai cercel în ureche?

Am avut şi cercel, da. M-a amuzat faptul că noi ne credeam superheavy, urgie, metalişti, îmbrăcându-ne ca ăia de la Judas Priest. Ca să aflăm pe urmă că de fapt purtam uniforma homosexualilor din New York. Nouă ni se părea cool, că eram rock. Dar de fapt ne îmbrăcam ca homosexualii din San Francisco şi New York. Şi am descoperit asta într-un film cu Al Pacino.

Ce face un ajutor de şofer?

În aeroporturi sunt cisternele alea mari de comubustibil. Şoferul conduce, ajutorul asigură restul: ia ţeava, se uită după avion, tot.

Ai avut carte de muncă.

Bineînţeles. 1.473 de lei.

Ce făceai cu banii?

Banii îi dădeam în casă, nici nu s-a discutat. Eu opream 400 de lei pe lună. 100 de lei pe săptămână. My money. Aceşti 100 de lei îi ţineam pentru un week-end, când mergeam în Mamaia, cu taxiul.

Şi acolo ce făceai? Gagicăreai?

Da’ cum să nu. Aveai gagici, vorbeai urât, te dădeai şmecher, dansai până dimineaţa.

Ai fost barman, ce ai mai fost?

În perioada aia era OK să lucrezi „negru“ în turism. Picollo, ajutor de şofer la ONT, cărai bagaje, încărcător-descărcător la aeroport, curier la hotel, nişte jobuleţe.

Nu erai tare în gură? Rezistai în joburile astea sau te dădeau repede afară?

Eşti funny. Făceam alt job în fiecare an sau chiar mai multe pe an, vara. Ştiu că într-o vară am fost îngrijitor de terenuri de tenis şi pe urmă salvamar. La începutul verii, trăgeam linii, la sfârşit împingeam bărci.

Radu Mazăre îţi place?

Ce să-mi placă? Depinde cum te uiţi la el. Dintr-un anumit punct de vedere, toţi am vrea să fim Mazăre. Îşi trăieşte visul de la 16 ani într-o formă prelungită. Eu cred că majoritatea oamenilor importanţi din politică, oameni cu putere în România, sunt infantili. Unii sunt de 6 ani, alţii de 14 ani, dar oameni de 18 ani, de 50 de ani eu nu văd.

De scandalul maneliştilor consumatori de cocaină ce zici?

Fiecare face fix ce vrea cu corpul lui. Unii sunt consumatori de pepeni, alţii de cocaină, asta e, nu e treaba nimănui. Mie nu îmi plac manelele, dar nu pot fi niciodată de acord cu cei care vor să le interzică. Adică de ce? Şi libertatea?

Ai fost la Vîntu, la puşcărie?

N-am fost la săracul Sorin, deşi am rămas prieteni. Numărul vizitelor fiind limitate, am zis să-i las pe cei din familie.

Dar la Voiculescu te duci, dacă e cazul?

Nu. Nici el nu ar fi venit cu mine la Procuratură, cum a venit Sîrbu acum zece ani când a vrut Năstase să mă bage la puşcărie fiindcă am fumat un joint. Totul în viaţă ţine de dimensiunea c...lor şi cred că domnul profesor universitar doctor Dan Voiculescu n-are dimensiunea corespunzătoare.

Eşti fericit?

Ce întrebare stupidă! Bineînţeles că nu. Numai idioţii sunt fericiţi. Eu nu pot.

Foto: Alex Ranta