Interviu Catherine Deneuve: ”Niciodată nu iau foarte în serios ce spun oamenii despre mine!”

În acest interviu recent, Cathe­rine Deneuve îşi dezvăluie o dată-n plus faţa rebelă. Cel mai bun exemplu: actriţa respinge eticheta de „marea doamnă a cinematografiei france­ze“. Şi nu mai vrea să meargă la Premiile César, în ciuda faptului că are în palmares 13 nominalizări la acest trofeu.

În acest interviu recent, Cathe­rine Deneuve îşi dezvăluie o dată-n plus faţa rebelă. Cel mai bun exemplu: actriţa respinge eticheta de „marea doamnă a cinematografiei france­ze“. Şi nu mai vrea să meargă la Premiile César, în ciuda faptului că are în palmares 13 nominalizări la acest trofeu. Dar are o explicaţie foarte pertinentă pentru gestul ei de frondă!

Ce faceţi atunci când nu filmaţi? Vă este dor de platourile de filmare?

Catherine Nu. Pentru că nu apuc să mi se facă dor. Filmez cam un film şi jumătate pe an. Şi mereu sunt implicată în proiecte, prezint filme şi merg la festivaluri. Timpul e prea scurt pentru câte am de făcut...

Când filmaţi o producţie remarcabilă, realizaţi asta chiar în timpul filmărilor?

Foarte rar s-a întâmplat asta. Îmi amin­tesc că am avut sentimentul acesta când am făcut Le dernier métro. Fiindcă scenariul era foarte bun şi ne puteam da seama că totul mergea excelent. Am simţit atunci că facem, într-adevăr, un film important. Însă, în majoritatea cazurilor, suntem prea ocu­paţi cu filmările în sine şi sunt prea multe lucruri care nu se fac aşa cum ai vrea tu. Nu e suficient să-ţi placă scenariul, fiindcă nu ştii ce va ieşi. Iar uneori, filmările pot fi incredibile, dar după montaj şi post-pro­ducţie, povestea să nu funcţioneze.

Dar n-aţi simţit acelaşi lucru măreţ şi la Belle de Jour?

Nu. Chiar deloc.

Nu obosiţi să lucraţi an de an?

Ba da, fireşte. Nu sunt o super-femeie. Am mereu nevoie de vacanţe.

În filme precum Repulsion, personajul dvs. alunecă în braţele nebuniei. A trebuit să vă confruntaţi cu propriile temeri când aţi jucat astfel de roluri?

Nu. Niciodată nu mă leg de lucruri perso­nale, nu am nevoie să fac asta.

Cariera dvs. nu a intrat niciodată într-un con de umbră...

Am fost foarte norocoasă. Fiindcă ştiu ac­triţe foarte bune, a căror carieră s-a oprit la un moment dat şi au avut nevoie să aştepte vreo trei ani până când şi-au reluat munca. Şi asta fără vreun motiv anume.

Dar cum de nu v-aţi pierdut interesul pentru actorie până acum?

Pentru că pur şi simplu iubesc filmele. Am prieteni mulţi regizori şi scenarişti, merg la filme. Iubesc toată această lume şi sunt în ea de-atâta vreme, încât a devenit ca a doua mea natură.

Aţi fost apropiată de creatorii de modă ai Franţei. Cum v-au influenţat stilul?

Sunt convinsă că am fost foarte influenţa­tă de Yves Saint Laurent. Mai ales dacă mă gândesc că am fost foarte tânără când am început să-i port hainele şi am continuat să-i fiu muză mai bine de 20 de ani. Şi aşa am ajuns să prind acest gust şi să aleg lucrurile mele preferate dintre cele create de el. Deci da, am fost foarte influenţată de el, dar nu am purtat niciodată exclusiv stilul unui sin­gur designer.

Pentru că vă plac, ce-i drept, şi salopetele...

În general, întotdeauna m-am îmbrăcat şi casual. Când oamenii mă văd în poze, au impresia că sunt tot timpul la patru ace. De-asta sunt atât de miraţi dacă apar în jeanşi. Da, port şi jeanşi. „Vai, nu ne putem ima­gina asta despre tine!“ Dar de ce nu? Chiar şi pe vremea când jeanşii nu erau foarte iubiţi pe străzile Parisului, eu îi purtam la ţară, fiindcă sunt foarte confortabili când mă ocup de grădinărit.

Oamenii nu o pot vedea în jeanşi pe „La Grande Dame“ a filmului francez...

Grand Dame?! (râde)

În realitate, sunteţi diferită de percepţia lor.

Fiindcă niciodată nu iau foarte în serios ce spun ori scriu oamenii despre mine. E fi­resc ca în viaţa de toate zilele să nu fiu ca la Festivalul de la Cannes ori ca pe copertele revistelor.

Se scriu şi acum roluri special pentru dvs.?

Uneori, da. Dar, în general, îmi e greu să găsesc un scenariu bun. Şi cred că asta e fi­indcă scenariştii nu sunt suficient de bine susţinuţi financiar în Franţa. De-asta nici nu se acordă foarte mult timp scenariului, iar regizorii care şi scriu se apucă de făcut repede filmul, înainte de a desăvârşi scriitu­ra, fiindcă nu-şi permit să nu fie plătiţi încă un an. E un sistem foarte diferit faţă de cel din America.

Aţi fost nominalizată la încă un premiu César.

Nu m-am mai dus de multă vreme la pre­miile César. N-am vrut să mă duc, deşi toată lumea insista, nici atunci când m-au nomina­lizat pentru Potiche. În cele din urmă am fost, dar am hotărât atunci că va fi ultima dată.

De ce?

Sunt câteva reguli nedrepte ale acestui sis­tem opac. Aşa că am decis că nu mai vreau să fiu parte din acest tablou. Nu ştii niciodată exact cine votează câştigătorii, sunt vreo 300 de votanţi. Iar acum câţiva ani am aflat că trebuie să voteze de două ori: odată pentru selecţia la festival, apoi pentru candidatură la premiu. Dar e nefiresc să votezi de două ori. Nu e normal, e incredibil, fiindcă de-asta s-a ajuns la diferenţe între selecţie şi câştigătorii din final. În plus, întreaga ceremonie e plicti­sitoare. Se presupune că e un show televizat, care trebuie să atragă audienţă, dar noi nu ne pricepem aşa de bine la asta în Franţa. Nu suntem ca americanii, care fac repetiţii, acor­dă mult timp pentru astfel de evenimente.

Aţi fumat non-stop tot interviul. Credeţi că aţi putea renunţa vreodată la fumat?

Am făcut asta vreo 11 ani. Şi poate că voi renunţa din nou într-o zi!