Interviu

Interviu cu Marcel Iureş: "Succesul nu există. E doar închipuirea ta"

Interviu cu Marcel Iureş: "Succesul nu există. E doar închipuirea ta"

La cea de-a 18-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, Marcel Iureş (68) a fost celebrat, decernându-i-se Premiul de Excelenţă pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, unde a şi debutat în urmă cu 40 de ani. A fost prilejul ideal pentru o călătorie în timp, înainte şi înapoi, un interviu de colecţie despre ce a fost şi ce este actorul şi omul Marcel Iureş.

Cu zeci de roluri interpretate pe scenele din întreaga lume, trei Premii UNITER şi apariţii numeroase în producţii cinematografice de succes, alături de alte nume mari ale filmului, Marcel Iureş este astăzi unul dintre cei mai apreciaţi actori români şi unul dintre pionierii fenomenului teatral independent din România, fondatorul Teatrului ACT.

Cum aţi simţit atmosfera de la TIFF?
Marcel Sunt aici a opta oară. Acestea sunt cumva vitaminele esenţiale ale acestui oraş, ale Transilvaniei şi ale ţării. După Cannes, e al doilea mare festival al Europei, aşa ştiu că e considerat. E frumos, lumea e vie, colorată.
E simbolic că primiţi aici premiul de Excelenţă pentru că aţi jucat pe scena teatrului de aici. Ce amintiri aveţi din acei ani din Cluj?
E greu să-mi amintesc pentru că aveam 28 de ani. Au trecut 40 de ani...  Nu erau atât de multe maşini, nu era aşa mult zgomot. Ce ţin minte e că acel oraş, Clujul de atunci, îşi purta bine haina asta universitară. Iar de la profesori până la asistenţi, lectori, ne îmbrăţişau pe noi, actorii. Şi nu avea legătură cu notorietatea, cu faima, era un mod de a trăi.
Debutul în film cum vi-l amintiţi?
Eram în prag de spectacol de Diplomă la acea vreme. Eram în anul 4 şi Nicolae Opriţescu, omul care a dat mâna cu Godard, tocmai se întorsese de la Sorbona, avea 2 doctorate, în Film şi Filozofie. Se întorsese proaspăt însurat cu o franţuzoaică şi cu doi copii şi voia să debuteze în filmul românesc. Aşa am ajuns să fac Vis de ianuarie în 1978 spre 1979. Cu mult tărăboi, pentru că autorităţile nu mă voiau pe mine, îl voiau pe Florin Piersic, pentru că era frumos, era arătos. Eu puteam să provoc un conflict româno-maghiar pentru că în film arătam ca un Franz Liszt bolnăvicios. (râde)
Aici suntem în lumea filmului. Dar aţi păstrat un echilibru între film şi teatru în carieră, asta dacă ne gândim şi la cei 21 de ani de Teatru ACT. Cum e satisfacţia filmului faţă de cea a teatrului?
E aceeaşi meserie, are un numitor comun: starea actorului, dorinţa de a spune o poveste, legătura cu ceilalţi. Dar baza rămâne aceeaşi. Sigur, în film există această componentă tehnologică, e intermediată, nu e sacră, ca teatrul. La teatru, aia e, ce vedem, eşti acolo nemijlocit. Nu ştiu dacă eu am reuşit să păstrez un echilibru între aceste două ipostaze din viaţa artistică. Eu nu am avut un proiect anume. Am mers pur şi simplu din presimţire în presimţire. Şi am acceptat mai cu teamă, mai cu spaimă, mai cu entuziasm tot ce mi s-a părut că-mi dă bucurie, pe care o pot întoarce celorlalţi.
Chiar aşa spuneaţi, la un moment dat: „Am mers din poticnire în poticnire“.
Da, aşa mi s-a părut mie. Multora le-am dat impresia că sunt campion absolut.
Tocmai. Şi aţi spus asta arătându-vă cu inima deschisă vulnerabilităţile.
Să te poticneşti nu e o vulnerabilitate. E o condiţie de viaţă.
Adevărat. Dar alţii nu ar vorbi despre asta... Marcel Iureş, cel mai bun actor român. Este o etichetă foarte des folosită. Şi vă întreb, înainte de primirea Premiului de Excelenţă aici la TIFF, cum sunt aceste cuvinte: hrănitoare de orgoliu sau, din contră, v-au speriat poate de-a lungul timpului?
Orgoliul nu poate fi provocat, după părerea mea, la un actor. E o stare de ameţeală, de narcoză pentru un actor. Acolo e un examen şi de caracter, şi de personalitate, de mai multe lucruri. Dar atâta vreme cât ţii minte că ai fost şi vei rămâne un anonim absolut pe lumea asta, e uşor să te potoleşti. Miliarde de oameni sunt anonimi. E bine să nu ţi-o iei în cap, pentru că şi tu ai fost la fel. Şi poţi redeveni. Mai ales că actorii, în general, practică o meserie fără posteritate. Nu există posteritate pentru un actor. Ea e acum. Eu sunt important acum, că vorbim. Apoi pot fi chelner, pot fi o frunză în vânt, şofer de taxi, baby sitter.
Şi atunci cum definiţi succesul răsunător despre care îşi amintesc generaţii întregi?
Nu, sunt doar nişte ochi şi un fior. Nişte ochi măriţi şi un fior. Asta e tot. Succesul nu există. E doar impresie, închipuirea ta, o elucubraţie.
Haideţi să vorbim puţin şi despre succesul de la Hollywood. Pentru că aţi jucat alături de unele dintre cele mai mari nume din cinematografia hollywoodiană. Dar citeam că, paradoxal, vă e frică de avion....
Da. (râde) Nu e în programul vieţii unui om să se ridice de la pământ să stea la 14 km înălţime. Am zburat mult, dar am păţit-o rău cu nişte turbulenţe când mă întorceam odată de la Los Angeles şi n-am vrut să mai urc în avion. Şi nici nu cred că am să mă mai urc vreodată.
Aţi refuzat şi nişte proiecte din cauza asta?
Da. Le-am spus că nu mai zbor în America. Şi aici m-am dus la Londra de două ori cu trenul. E o expediţie superbă. Plus că ai o experienţă inedită, deşi previzibilă: până la Nădlac mergi cu 35 de km pe oră, de la Nădlac la Budapesta cu 90-100, de la Budapesta la Viena cu 180, de la Viena la Stutgart cu 230, din Franţa până la Londra mergi cu 320. (râde) Este formidabil!
Cum s-a întâmplat primul contact cu cinematografia străină – pentru apariţia din Interviu cu un vampir?
Jeremy Conway, agent britanic de talente, a venit şi m-a văzut la Bucureşti în Richard al III-lea la Odeon. Cel care l-a adus pe Jeremy a fost Ion Caramitru, ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic. După spectacol, Jeremy m-a întrebat: „Nu vrei să joci în industria asta decadentă vestică de filme, la Hollywood?“. (râde) „Bine, dar nu ştiu engleză...“ „Nu contează!“ Şi cam aşa a şi fost... În fine, am învăţat pe parcurs engleza de la şofer, de la machieuze, de la asistenţii de platou. Îmi şi place foarte mult această limbă. Deşi româna e a doua ca melodicitate după ea. Am avut o discuţie cu Ian McKellen şi Alan Rickman, care m-au văzut în Richard al III-lea când am făcut un mare turneu în Marea Britanie. Ei au şi fost patronii Fundaţiei ACT. Mi-au spus: „Am stat şi am ascultat, nu am înţeles foarte bine cuvintele, dar limba e a doua din lume ca frumuseţe şi potriveală pentru teatru“. „Wow, mai bem un whiskey pe chestia asta!“ Dar nu ne-am îmbătat prea tare, pentru că aveam eu a doua zi spectacol. (râde)
De ce n-aţi continuat la Hollywood? Mai erau atâtea de făcut. Şi nu pot să cred că a fost doar avionul la mijloc...
Oh, sigur mai erau de făcut. Şi da, n-a fost doar avionul. Mă întrebaţi de ce n-am rămas acolo ca să fac milioane... Pentru că toată lumea se duce în America să facă bani. Dar acest „să faci bani“ acolo are un preţ. Înseamnă să te muţi acolo. Şi să-ţi treacă prin faţa ochilor zeci, sute de oameni pe zi, interviuri peste interviuri, ceea ce e în job description. Dar eu aveam treabă şi în România. Nu mă puteam muta în America. Teatrul ACT exista, aveam o familie, am în continuare o familie minunată. Am de dat aici... Nu puteam să încui şi să plec. Ca să ce, să mă întorc peste 10-15 ani?! Cam acum adică. Să mă fi întors cu o valiză de bani şi ce? Erau toate moarte aici. Nu mai jucam ce am jucat, Teatrul ACT nu mai exista, probabil că fiul meu nu mai arăta cum arată acum. Familia mea era o amintire. Norocul meu a fost că nu eram un puşti care să se ia după o iluzie. Şi e bine aşa cum au decurs lucrurile.


Aţi vorbit despre familie şi mă gândesc la părinţii cărora le sărutaţi mâna şi pe care i-aţi tutuit târziu. Un gen de educaţie care nu mai poate fi aplicat azi. Cum aţi regândit educaţia pentru fiul dvs., Alexandru?
Regula de bază în educaţia oltenească e să-ţi ţii cuvântul. Să nu minţi. Nu-ţi laşi nevasta pentru că o iei tu după cai verzi pe pereţi. Dar bine, asta e depăşită acum. Azi, mulţi doar experimentează familia. (râde) O încearcă. E ca o prăjitură sau băutură. Hai să vedem cum e şi asta... Poate mai cer. Nu are legătură cu felul în care am fost eu crescut şi educat.
E limpede că e un mod de gândire venit din credinţa pe care o aveţi.
M-am gândit, la un moment dat, la preoţie. Bine, am şi citit mult... Şi aşa, ca o mândrie bizară pentru actori: primii artişti au fost saltimbancii Domnului, Apostolii. Liturghia era forma supremă de spectacol, povestită la nesfârşit.
Dar aţi ales să rămâneţi pe scenă. Fiul dvs. are o casă de producţie de film. A rămas şi el într-un domeniu în care poartă povara unui nume greu.
Vreţi să mă întrebaţi cum am reuşit să-l opresc să nu se facă actor?
A vrut?
Nu, doar a cochetat, ca orice copil frumos şi deştept.
Şi l-aţi încurajat?
Nu.
De ce?
E o meserie de mare consum. Îţi trebuie componente de piatră ca să reuşeşti în vâltoarea asta a simbolurilor, a metaforelor, a prefăcătoriei serioase. El e un om extrem de cinstit. Şi îşi trăieşte cinstea asta în fiecare gest al lui. Nu disimulează, nu se preface, nu vrea mai mult decât ştie că poate. E frumos de tot şi atunci n-avea rost să intre între pietrele astea de moară. Mai ales că are vocaţia meseriei pe care o face. Îi place foarte mult.
Are vocaţia, dar şi dvs. l-aţi hrănit.
Bineînţeles. E un tânăr care a trăit cu 3.000 de cărţi în casă. Nu avea cum să-şi rateze fundamentul. Dar e o meserie grea filmul. Trebuie să dai la nesfârşit. Şi de unde primeşti nu ştii. Primeşti dând. Cu cât dai mai mult, cu atât primeşti mai mult...

Foto: Nicu Cherciu