Interviu

Interviu cu Rodica Lazăr: "Mi-e ciudă de mor că trece timpul!"

Interviu cu Rodica Lazăr: "Mi-e ciudă de mor că trece timpul!"

Ştiam despre ea că e foarte talentată. am văzut asta încă o dată în filmul la gomera. şi auzisem că e sinceră şi directă. am avut dovada asta în interviu. e prima oară când cineva îşi asumă afirmaţia din titlu...

Sinceritatea şi stilul direct, dar inteligent nuanţat, fac parte din charisma ei. Să mai adăugăm ochii albaştri pătrunzători şi talentul actoricesc,  probat atât în teatru, unde a lucrat cu regizori precum Andrei Şerban şi Yuri Kordonsky, dar şi în film, unde primul rol principal, cel din Carmen (2012), i-a adus Premiul UCIN, iar rolul din Orizont (2015), o nominalizare la Premiul Gopo. E un talent pe care Rodica Lazăr (40) şi l-a pus îndrăzneţ la încercare, ca să vadă dacă poate interpreta diferit trei roluri de procuror: în Valea Mută (producţie HBO), în Fructul Oprit (Antena 1) şi în filmul La Gomera (Fluierătorii), regizat de Corneliu Porumboiu, care a fost nominalizat la Cannes la trofeul Palme d'Or şi s-a bucurat de un real succes la TIFF. Rodica joacă alături de Catrinel Menghia şi Vlad Ivanov în La Gomera, peliculă pe care o poţi vedea din 13 septembrie în cinematografe.

Cum ai simţit reacţia sălii la TIFF după proiecţia La Gomera?
Rodica A fost foarte emoţionant, vorbeam între noi apoi că şi la Cannes filmul a fost primit foarte bine. Dar când eşti acasă e altfel. A fost chiar o seară minunată şi publicul a reacţionat după sufletul nostru, a fost o sală care a mers cu filmul. A fost prima dată când l-am văzut şi eu. Sunt mândră de colegii mei. La Gomera e un film făcut cu atenţie, cu grijă, deştept, cu subtilităţi. Aproape că am putut să mă detaşez puţin şi să mă gândesc: e un film fain ăsta şi o să mă mai uit la el.


Deci tu te-ai dus la Cannes fără să fi văzut filmul.
Păi să ştii că n-a văzut filmul niciunul dintre noi, nici Catrinel, nici Vlad. Oricum, când e gata chiar nu mai ai ce să faci. Deci asta e cumva o formă de protecţie dacă vrei. La teatru ştiu că mai pot schimba lucruri în următoarele piese, aici ce să fac?
Lumea spune că eşti foarte directă. La fel eşti şi în relaţia cu regizorul?
Nu. Sunt foarte ascultătoare. Mi se pare mai simpu să lucrezi aşa, pentru că până la urmă să fim realişti, în acest sistem al cinematografiei, regizorii fac jocurile. Noi nu suntem la Hollywood ca eu să fiu o actriţă care să-şi permită să dicteze numărul de cadre, variante de montaj. Dar sigur, sunt regizori care îţi şi cer să le faci sugestii, alţii care nu acceptă, iar tu ca actor, trebuie să înţelegi ce fel de regizor e şi să lucrezi în funcţie de asta.
În viaţa reală ai deranjat lumea cu sinceritatea ta?
Sunt convinsă. Dar mi-e lene să stau să caut tot felul de căi de-a face altfel, de a le învălui în alte forme. Pur şi simplu aşa sunt şi nici nu mai am 20 de ani să fiu marcată de această teamă. Acum lucrez cu mine la a mă împăca cu ceea ce sunt. Ideea e să fii acceptat pentru ceea ce eşti. După 35 de ani nu te mai schimbi. Sigur, am învăţat şi că sinceritatea trebuie practicată cu nuanţe. Pentru că au trecut şi peste mine nişte ani şi nişte întâmplări, mai filtrez lucruri.
Hai să facem un joc şi să-mi spui primul cuvânt care-ţi vine în minte când îţi zic numele unui regizor cu care ai lucrat.
Costa Gavras.
Eleganţă.
Zeffirelli, pe care tocmai l-am pierdut.
Cinema. El reprezintă cinema-ul.
Coppola.
Bunătate.
Kordonsky.
Ceva arzător. E ca un foc.
Cristi Puiu.
Nebunie în sensul cel mai frumos al acestui cuvânt.
Porumboiu.
Cald. La filmările pentru La Gomera a fost foarte calm. Îţi dă o stare de linişte. Chiar dacă îl simţi că îi e greu, e foarte răbdător cu actorii. Am zis mai multe cuvinte, dar el e cel mai proaspăt în minte.
El te-a făcut să accepţi din nou un rol de procuror. A treia oară procuror?
A doua, de fapt. Primul procuror a fost cel din Valea Mută. Al doilea e cel de la Corneliu în ordinea cronologică. Când am ştiut că e tot procuror, m-am gândit mult să nu fie la fel. Erau câţiva care lucraseră şi la Valea Mută şi, din când în când, le mai ziceam: Dacă mă prindeţi că fac ceva la fel să-mi ziceţi. Nu vreau să semăn de la un film la altul.
Dar nu ţi-e teamă de şablonizare?
Ba sigur că da. Dar acum, sincer, nu cred că voi mai primi prea curând un procuror. (râde). Dar tot sincer mi-ar plăcea. Ştii de ce? Ca să văd dacă pot face totul diferit.
De fapt, la tine provocarea este de câte ori poţi face diferit acelaşi rol.
Da. Am terminat un serial suedez acum în care sunt o poliţistă, de exemplu. Şi e altfel.


Cum te-ai apucat tu de actorie, Rodica?
Eu am vrut să dau la Jurnalism. Dar rămăsese în mine senzaţia asta foarte ciudată că eu vreau să fiu acolo, pe scenă, nu în sală. Aşa că m-am răzgândit şi am dat la Teatru. Ai mei au crezut că sunt la Jurnalism şi eu eram la Teatru, abia după primul semestru le-am povestit. A plâns mama o zi întreagă.
Ce-ai face dacă ar face fiica ta, Dora, ceva de genul acesta?
Probabil că după prima reacţie instinctual, mi-aş aduce aminte de mine şi m-aş potoli. Trebuie să-i laşi cumva să-şi găsească drumul, oricât de mult ai vrea tu să-i ajuţi şi să le faci să le fie mai uşor. Nu poţi tot timpul. Cu Dora cred că nu am nicio şansă decât s-o las să înveţe pe propria piele.
Tu o creşti singură pe Dora?
Da.
Mi se pare foarte greu ce faci tu. Pentru că jobul tău te ţine mult departe de casă.
E foarte greu, da. Ea este apropiată şi de tatăl ei, se văd. Dar e greu, pentru că dintotdeauna e un poliţist bun şi unul rău.
Şi tu, care şi-aşa joci roluri de poliţist, de care eşti acasă?
Eu bineînţeles că sunt poliţistul rău. “Fă tema, învaţă, fă tema, învaţă…”
Dar ce se întâmplă cu Dora când eşti plecată la filmări?
Stă cu tatăl sau cu mătuşa ei. Depinde cât de ocupat e tatăl ei atunci. Cât am fost la Cannes, de exemplu, a stat cu tatăl ei. Da, e complicat. Sincer, ăsta mi se pare cel mai greu lucru din viaţa mea: să cresc un copil.
Pe vremea părinţilor noştri asta părea cumva mai uşor.
Din păcate, şi eu cred la fel. Pentru că noi eram mai simpli. Acum copiii sunt foarte complicaţi.
Pentru că şi au acces la mult mai multă informaţie decât noi. Gândeşte-te doar la social media…
Păi Dora mea şi-a făcut în secret cont de Instagram şi mi-a dat block. Aveam nişte prieteni care chiar o urmăreau şi, la un moment dat, cineva mi-a trimis o poză. Zic: „Ce-i cu poza asta, de unde o ai?” „E de pe Instagram”. „Al cui?” „Al Dorei.” Am încercat să intru şi nu puteam vedea, eram blocată… Mi-am întrebat prietenii: „Voi o urmăriţi pe Dora?“ „Da.“ „Şi de ce nu mi-aţi spus?!“
Şi cum ai manageriat situaţia?
Am luat-o aşa prin învăluire, a recunoscut şi asta e, am lăsat-o. N-ai încotro. Mi-ar fi plăcut să nu fie atât de preocupată de telefon, dar asta e lumea de azi. Uite, până în clasa a patra, Dora a fost singurul copil din clasa ei care se ducea fără telefon la şcoală. Avea voie cu el doar în weekend.
Dar citeam şi că ai reuşit să-i transmiţi dragostea pentru lectură.
De vreun an de zile nu mai citeşte aşa mult. Şi îmi pare rău, sufăr. Dar m-a întrebat dacă-i cumpăr un kindle, că va citi. Ok, o să fac şi asta, să văd dacă va fi aşa.
Tu nu doar citeai mult în copilărie, dar şi scriai. Mai ai acele caiete?
Mai am câteva, da.
Cu talentul tău la scris, nu te-ai gândit să scrii scenarii?
Bineînţeles că m-am gândit. Am şi scris două scenarii. Mă mai gândesc dacă fac ceva cu ele sau nu.
Mai ai vreme…
Nu ştim câtă vreme.
Cum să nu?! Ţi-e frică de trecerea timpului?
Nu ştiu dacă frică neapărat, dar da, mie îmi pare rău că trece timpul. Şi nu am niciun chef să pozez într-o femeie înţeleaptă, care-şi acceptă vârsta. Nu! Mi-e ciudă de mor că îmbătrânim. Pentru că înăuntrul meu eu mă simt atât de tânără. Sigur că eu ştiu că trebuie să mă împac cu trecerea timpului, pentru că altfel îmi fac mie rău. Dar nu sunt pregătită să spun că am ajuns la acel echilibru. Nu, mi-e ciudă de mor că trece timpul.
Dar te simţi o femeie puternică?
Da. Dar nu sunt întotdeauna. Pe de altă parte, ştiu că asta transmit. Femeile puternice nu sunt cele care nu plâng sau nu simt. Cred că sunt cele care nu se plâng. Iar eu nu mă prea plâng… Şi da, cred că sunt puternică, am trecut cu bine prin nişte încercări.
Spuneai că nu trece zi fără să te gândeşti la mama ta, pe care, din păcate, ai pierdut-o.
Chiar aşa e. Nu e o metaforă. Incredibil, pentru că au trecut, totuşi, 12 ani.
Ce-ţi vine prima oară în minte când te gândeşti la ea?
Noi râdeam cu lacrimi amândouă. Iar mie îmi place mult să râd. Şi de câte ori zic că am râs cu lacrimi, mă gândesc la ea…