INTERVIU DRAGOŞ PĂTRARU: „De data asta, nu mai muncesc în casa altora“
Noul sezon al emisiunii Starea Naţiei a început în forţă la Prima TV. Despre culisele acestei mutări şi viaţa de „navetist“ a unui altfel de jurnalist, în cele ce urmează...
Pe Dragos Pătraru e mai bine să nu-l cunoşti în realitate, fiindcă o să-ţi placă şi mai mult decât pe sticlă. Şi o să te lase cu nişte idei de rumegat. Nu despre politicieni, fiindcă asta face la Starea Naţiei (de luni până joi, de la 22:30, la Prima TV). Ci despre viaţă... Dacă ar fi fost actor, aşa cum ar fi avut şanse, probabil că ar fi fost enervant de disciplinat şi organizat pentru alţi colegi boemi. Pasiunea pentru teatru a căpătat-o la cursurile de actorie din liceu, care l-au purtat pe la festivaluri din Franţa, unde a luat premii pentru interpretare. Cealaltă pasiune, jurnalismul, i-a devenit job după trei ani în care a vândut ziare... „Iar noaptea stăteam în chioşc, citeam toate ziarele şi le corectam“. Acum, Dragoş Pătraru (41) împleteşte ideal cele două pasiuni în cea mai urmărită emisiune de infotainment. Iar dacă începe să-ţi vorbească şi despre restul vieţii, o să crezi că ziua lui are 30 de ore, atât de bine se împarte între TV, cele patru chitare şi familia pe care o are cu Monica, cea care i-a devenit soţie acum vreo 20 de ani.
Ăsta a fost cel mai greu început al tău? Dragoş Nu cred. Cel mai greu început a fost primul, când am luat de pe hârtie formatul pe care l-am gândit şi l-am pus în practică, făcând pilotul emisiunii, prin 2012. Apoi, în unele cazuri ne-a fost destul de uşor, cum a fost, de pildă, seria de doi ani la TVR. Asta dacă nu luăm în considerare că a trebuit să alergăm nişte oameni prin curtea televiziunii şi am aşteptat pe-acolo să ni se semneze contractul, cum stau oamenii la spital la Urgenţe să-i ia doctorul... Aia a fost o umilinţă destul de mare, să stai cu cea mai bună emisiune a postului să vezi dacă-ţi semnează nişte băieţi puşi politic. Acum, însă, e un început extraordinar de frumos, pentru că, de data asta, nu mai muncim în casa altora. Ne-am închiriat acest spaţiu, e al nostru şi muncim pentru noi. Am investit cam 100.000 de euro în tot ce înseamnă echipamente, decoruri, aparatură, dar am făcut totul cum ne-am dorit.
Nu, noi independenţă am avut tot timpul. Ne-am luat întotdeauna cam prea multă libertate în locurile în care am lucrat. Dar de data asta am înţeles că eu sunt prea sentimental uneori şi nu trec prin creier totul. Aşa am făcut cu revenirea la TVR. Noi contractul ăsta cu Prima TV l-am avut şi anul trecut la mine-n geantă. Era semnat de o parte şi trebuia dus şi semnat de mine. Doar că Irina Radu ne-a sucit minţile încă o dată şi am revenit la TVR. În opinia noastră, reveniserăm ca să ieşim la pensie de acolo, că la TVR te duci să ieşi la pensie. (râde) De-aia am şi băgat acolo vreo 40.000 de euro, din banii luaţi de la Digi când am plecat. Şi chiar ne-am fi dorit să facem treaba asta. Eh, uite că nu s-a putut, după 10-11 luni de colaborare, ne-am văzut în această situaţie tâmpită, cu toate bunurile noastre sechestrate de TVR. Iar după ce au zis că nu ni le returnează, când am fost aproape gata cu decorul nou, au zis că ni-l returnează ei pe cel vechi. Deci doar au vrut să-şi bată joc de noi pe banii noştri. Bineînţeles că am refuzat şi au fost înaintate acţiuni în instanţă. Vom lua banii şi pe decorul ăla, şi pe decorul ăsta, pe care-l va plăti tot TVR în instanţă. Am avut acest ghinion teribil, incredibil, de a avea o emisiune atât de dificilă pentru postul care o găzduieşte. Pe de altă parte, emisiunea e atât de bună pentru public şi-şi produce banii, încât ea e dorită în continuare, chiar dacă toată lumea ştie că va avea probleme cu ea. E un paradox la care nici noi nu ne-am dorit să ajungem. Eu mi-am dorit, în primul rând, o echipă bună. Fiecare om din echipa mea e mai bun pe domeniul lui decât sunt eu.
Să renunţ la ceea ce fac? Ştii că m-am gândit de multe ori: eu nu fac şi nu cred că voi fi vreodată în stare să fac lucruri în care nu pot să găsesc plăcere. Niciodată. Şi de când a început scandalul ăsta cu TVR am avut mari probleme să găsesc în continuare în mine resursele. Pentru că şi-a făcut loc în mine o voce care îmi spune: „Băi, dar de ce te mai zbaţi? Poţi să fii fericit în atâtea moduri“. Însă nu am renunţat pentru că, în primul rând, ne place foarte mult ceea ce facem. Uite şi aici, ne-am făcut locul ăsta, avem şi o cameră de 60 m2 unde ne-am amenajat loc de joacă…
Da, fac naveta. Şi am zile când fac 50 de minute de la mine din poartă până aici, la Casa Presei. Unul dintre băieţi şi conduce maşina, iar eu stau în spate şi mai lucrez la emisiune. E ca şi cum aş fi la birou. Iar când plec, pe drumul de întoarcere citesc o carte. Aia este ora mea de citit în fiecare zi, mi-am impus asta.
Decizia a luat-o nevastă-mea, care nu a vrut să asculte niciun moment dorinţa mea şi argumentele mele pentru care ar fi fost bine totuşi să… Nu! A fost de neclintit şi îi respect decizia. Chiar dacă e un efort suplimentar, ea a socotit că e mai bine aşa, pentru copii, cu şcoala, Bucureştiul e mult mai aglomerat, e nebunie multă. Acolo suntem şi mai aproape de toţi ai noştri, prietenii ne sunt acolo.
Nu, nu, eu nu iau nicio decizie. (râde) Ea ia toate deciziile. Când iau o hotărâre o întreb dacă am făcut bine, dacă nu… Eu iau doar deciziile cu privire la emisiune.
Nuuu! Eu am luat-o pe nevastă-mea pentru că atunci când ne-am cunoscut nu vorbea. Şi mă întrebau prietenii dacă e cumva mută… (râde) Iar acum nu mai tace. Am fost tras pe sfoară. Dar am tras un loz câştigător. Ne-am potrivit foarte bine de la început. Ea n-a vrut iniţial, dar am convins-o până la urmă…
Eu sunt acelaşi om, am aceiaşi prieteni… Dar copiii au o problemă şi e destul de mare. Pentru că eu, fiind ăla de la TV care face scandal orice s-ar întâmpla, normal că toată lumea se raportează la chestia asta şi le face şi lor rău. La şcoală există colegi care zic: „Ce, dacă taică-tu apare al TV, crezi că...“. Fii-mea a avut astfel de probleme cu tot felul de bădărani.
Fii-miu face baschet de 4 ani şi a terminat clasa a cincea cu 10. Asta în condiţiile în care eu le repet de când s-au născut că notele de la şcoală sunt un mod foarte cretin de a măsura cunoştinţele cuiva şi că îşi pierd mult timp dacă vor să ia 10. Mai bine merg la un 7-8 şi au timp şi pentru ei. Dar nu vor să înţeleagă. Şi fii-mea a terminat cu 9,70 clasa a zecea. Ea poate are ceva în zona asta a televiziunii, îi place să fie văzută, observată, dar trebuie
să-şi descopere o pasiune adevărată în domeniu, nu s-o facă pentru că o fac eu sau pentru că aş putea eu s-o sprijin. Singura lecţie pe care le-am predat-o amândurora şi la care eu ţin foarte mult e că în viaţă trebuie să faci doar ce-ţi place. Evident că sunt şi lucruri care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem pentru acea fericire pe care vrem s-o atingem. Şi aici depinde de la om la om care e acea fericire. Eu am vânat ani la rând fericirea aia care înseamnă să nu mai stai, frate, cum stăteam când s-a născut fii-mea şi dădeam cu banu' cu nevastă-mea să vedem dacă îi luăm scutece sau ne luăm pâine. A fost o perioadă cumplită. Şi lucram şi atunci amândoi. Dar câştigam prea puţin. Atunci gândeam că fericirea e să nu mă uit pe meniu când mă duc la restaurant, cum îl auzeam pe Ţiriac că spunea, că asta e fericirea. Nu e aşa. Noi am rămas oamenii ăia care ştiu ce înseamnă să nu aibă deloc, dar eu nu cred că acest tip de fericire e ceea ce trebuie să căutăm în viaţă. Eu cred că sentimentul de a fi utili pentru alţii, fie că e vorba de propria familie, prieteni, oameni pe care-i poţi ajuta, şi diferenţa pe care poţi s-o faci în societate, cred că abia asta-i fericirea pe care ar trebui s-o căutăm. Din păcate, noi trăim într-o societate atât de nenorocită, încât să cauţi liniştea aia financiară care te lasă un pic să respiri îţi mănâncă toată energia - nu mai poţi nici să te cauţi pe tine, nici să fii util pentru alţii.
Da şi n-aş vrea să las să treacă viaţa asta fără să fi jucat într-o piesă ca lumea undeva. Acum m-a apucat şi nebunia cu muzica. Mi-am luat patru chitare şi-ţi spun şi de ce: le-am pus în drumul meu. Am una şi la birou, dar una şi lângă pat. Chiar şi dacă stau cu chitara pe budă şi fac nişte acorduri 10 minute e OK. (râde) O zi pierdută la mine, în acest moment, e o zi în care n-am pus mâna pe chitară.
Foto: Sorin Stana
