Interviu Ioana Maria Moldovan: "Vom face doar botezul, nu şi nunta!“

Pe 13 ianuarie, la fix un mi­nut după miezul nopţii, se năştea Andrei-Ioan, fiul Ioanei Maria Moldovean (36) şi al lui Marian Galeş, care şi-au primit astfel ca­doul suprem pentru cei 13 ani de relaţie împli­niţi în aprilie. Un 13 cu noroc, am spune, căci în cele şapte luni de când şi-a făcut apariţia, Andrei s-a dovedit a fi un copil vesel şi liniştit, care nu le-a creat nopţi albe părinţilor. La sta­rea de bine a celui mic au contribuit din plin şi bunicii materni, mai ales bunela, venită toc­mai din centrul ţării să dea o mână de ajutor şi care n-a lipsit nici de la acest prim shooting din viaţa lui.

Despre viaţa de mămică la 30+ şi ce sfaturi le dă prezentatoarea jurnalului Prima TV, Fo­cus din inima României, viitoarelor mămici, în cele ce urmează.

Nu mă aşteptam să te văd atât de repede la ştiri. Când te-ai întors?

Ioana După 42 de zile. Am intrat în concediu din 16 decembrie anul trecut şi m-am întors după cele 42 de zile obligatorii.

Deci o lună până ai născut şi alte două luni şi jumătate după naştere.

Da.

Erai pregătită să revii?

A fost un moment de hotărâre pe care nu l-am prea cântărit. Am zis să mă întorc, pen­tru că sunt o persoană foarte activă. Chiar şi gravidă fiind, am mers la serviciu până în 36 de săptămâni. Producătorul meu, Cristi Ni­culescu, chiar îmi spunea: „Eu ce fac dacă tu naşti acum?“, „Nu ştiu, suni şi tu la ambulan­ţă“. Râdeam şi cu cameramanii când vedeau că mi se face rău sau când simţeam că se mişcă bebeluşul şi puneam mâna pe burtică să-l li­niştesc. Aşa că i-am ţinut pe toţi cu sufletul la gură. Dar şi când m-am întors, mi-am reluat complet activitatea. Dacă aş mai fi stat acasă, m-aş fi urnit mai greu, pentru că Andrei are mare nevoie de mine, noi neavând bone sau ajutoare – mama mea a stat în primele patru săptămâni cu noi, după care a plecat la Târgu Mureş, iar acum vine doar în weekend, face naveta 325 km. Vine vineri seară şi pleacă du­minică.

I-ar fi mai simplu dacă ar avea un elicopter.

Da! (râde) Gândeşte-te că şi ea retră­ieşte cu Andrei ce a trăit cu mine, în rol de bunică. Ne-a schimbat viaţa tutu­ror! Dar ne bucurăm de fiecare clipă când e şi mama cu noi, pentru că Andrei se simte foarte bine cu ea şi, tot din acest motiv, am făcut cu el al cincilea drum la Târgu Mureş, în şase luni! Bine, el e obişnuit să că­lătorească, pentru că noi, din luna a doua de sarcină, am plecat în vacanţă în Alicante, şi în weekenduri, pe toată perioada sarcinii, mergeam la Braşov, la şcoala de televiziune iMediaPro, pe care o avem împreună cu naşii de botez ai lui Andrei, Nicoleta şi Dan. Aşa că am făcut kilometri destui cu el!

Marian îmi spunea că nu prea realizaţi că aveţi un copil mic.

Da, e o provocare zi de zi. Încercăm să ne acomodăm, pentru că 13 ani am trăit în doi, doar de capul nostru şi am avut programul pe care ni l-am dorit noi – dacă voiam, mergeam la film; dacă aveam chef, ieşeam la o pizza; dacă nu voiam să mănânc, nu mâncam, nici nu deschideam frigiderul. Dar, de când a venit Andrei, avem un alt regim de viaţă: până la ora 17.00 suntem amândoi cu el, după care eu plec la redacţie şi el rămâne cu tati, care e „bona de serviciu“.

Dar suntem nişte norocoşi, pentru că Andrei e un copil foarte liniştit, n-a avut colici, doarme aproape toată noaptea şi doar de două ori se trezeşte şi-l alăptez. Şi am început diversificarea fără probleme.

Ai avut emoţii la naştere?

Da, deşi a durat doar trei ore cu totul. Am avut noroc de un medic foarte bun, Raluca Uzum, şi de o moaşă foarte bună, care au fă­cut echipă cu mine, la Spitalul Elias. Sunt nişte dureri intense şi nişte trăiri greu de descris în cuvinte, însă le încurajez pe viitoarele mămici să nască natural, dacă pot din punct de vedere medical, pentru că refacerea e mult mai ra­pidă. Eu, după două ore de la naştere, m-am ridicat şi am mers la baie. Celelalte mămici din salon, care erau mai tinere decât mine, de 20-22 de ani, şi care au născut prin cezariană, aveau nişte dureri incredibile. Eu am dormit toată noaptea neîntoarsă! Nu e un chin, chiar merită să treci peste dureri. Eu m-am pregă­tit şi psihic pentru naşterea naturală, pentru că doctoriţa care m-a monitorizat mi-a vorbit despre asta încă de la prima noastră întâlni­re şi mi-a dat încredere. Şi am fost externată după două zile! Mi-am luat copilul în braţe, m-am plimbat cu el, m-am bucurat de el... Şi dacă mai încurajez ceva este alăptatul. Când merg cu el în parc, mi-e foarte uşor ca, în loc să mă duc acasă sau să umblu cu biberoane şi sterilizator după mine, să mă retrag undeva pe o băncuţă şi să-l alăptez, protejată de-o eşarfă – nu cu sânul la vedere! E o legătură care se creează între tine şi copil, iar faptul că e sănă­tos, datorită anticorpilor pe care i-i transmiţi, merită orice efort.

Foarte multe femei de vârsta ta s-ar gândi că poate e greu să rămână însărcinate.

Nu. Se poate întâmpla foarte firesc, ca la orice vârstă. Eu nu mi-am propus neapărat, dar îmi doream un copil. Şi, în momentul în care mi-am dorit şi mai mult, a apărut. Nu au fost nişte eforturi uriaşe, nu am aşteptat mult timp. Ştiu că Andrei a venit în momentul în care a trebuit, dar mi-ar fi plăcut să-l fac la 24-25 de ani – că ai altă energie şi răbdare, nu mai bagi în seamă atâtea lucruri, nu mai eşti atât de panicată, vezi viaţa altfel, copilul creş­te odată cu tine. În momentul în care ajungi la o anumită vârstă şi ai acces la mai multe in­formaţii, faci şi mai multe analize şi-ţi faci mai multe scenarii.

Eşti un om atât de calm, încât intuiesc cu greu nişte panici.

O, da, am! Când am trecut la diversificare şi i-am dat prima oară să mănânce pepene şi s-a înecat cu zeama, m-am speriat foarte tare. I-am dat doar pe buze, dar el este foarte la­com şi ar mânca tot ce vede.

Dar tema vaccinării îţi provoacă panică? Eşti de acord cu ea?

În primele ore de viaţă, copilului i se face un vaccin şi a trebuit să semnez că sunt de-acord. Nu pot să spun că am aprofundat acest subiect, deşi ştiu că a fost o adevărată dezba­tere şi e în continuare – am prezentat şi foarte multe ştiri pe tema asta. Dar am cerut părerea unor medici apropiaţi mie, în care am încre­dere, şi n-a fost unul să zică „Nu“, aşa că am mers pe mâna lor.

Am văzut că pe Andrei îl duci şi la kinetoterapie.

Da. Iniţial, când prietena mea, Raluca Chişu, mi-a spus să merg la centrul ei să facem o eva­luare motorie a copilului, m-am supărat foarte tare pe ea, pentru că ştiam că am născut un copil sănătos şi credeam că ajungi la un astfel de centru doar cu un copil care are probleme. Ei bine, am înţeles că lucrul cu un kinetotera­peut ajută la dezvoltarea copilului, aşa că, de la trei luni, Andrei face gimnastică de două ori pe săptămână. Deja Andrei a învăţat să se ridi­ce singur, să nu se lovească, să-şi coordoneze bine mişcările – lucruri pe care eu nu le-aş fi putut obţine singură acasă, cu toate masajele din lume. Nu-l transformăm într-un gimnast, nu face nimic forţat, ba chiar râde, o ia ca pe o joacă! Eu deja m-am alăturat campaniei de promovare a acestei gimnastici pentru copii, Baby Loves Gym, şi vreau să demarăm un pro­iect în care să atragem şi autorităţile să încu­rajeze această practică benefică. Dacă statul, care oferă acum o sumă la naşterea copilului, ar oferi nişte vouchere cu ajutorul cărora să-ţi evaluezi copilul, poate că s-ar putea preveni unele probleme ce l-ar putea afecta pe viitor.

Cât costă o asemenea terapie?

Depinde foarte mult de câte şedinţe sunt pe săptămână şi de nevoile copilului, dar un abo­nament de zece şedinţe costă 750 de lei.

Spune-mi dacă ai avut şi temerea unei depresii post-partum.

O, da! Şi nu e o glumă! Prezentam foarte multe ştiri în care mamele îşi abandonau copi­ii sau în care deveneau chiar criminale şi jude­cam foarte uşor şi spuneam: „Cum să ai inimă să faci aşa ceva?“. Ei bine, după ce naşti, corpul tău se transformă, nu mai eşti cea care ai fost înainte, ai alte gânduri şi bucurii, alte încercări şi provocări. Iar dacă nu ai lângă tine o familie unită, dacă nu ai parte de susţinere, poţi claca şi poţi face gesturi extreme. Şi, da, mi-a fost frică de depresie, dar de fiecare dată când am „căzut“, am avut lângă mine familia.

Ce te salvează în astfel de momente?

O vorbă bună, un umăr, un om care doar să te asculte.

Mămicile sunt vorbăreţe!

Da, sunt. Înainte, în momentul în care nu aveam copii şi mă întâlneam cu o viitoare sau o proaspătă mămică şi începea să vorbească, nu înţelegeam de ce trebuie să vorbească în­truna despre unul şi acelaşi subiect. Acum o fac şi eu. (râde)

Ce a fost mult mai uşor decât ai anticipat?

Nimic nu mi s-a părut a fi uşor! Absolut nimic! Şi am o teorie: „Cine are un copil e mamă, cine are doi copii este super-mamă, iar cine are trei copii e mamă-eroină!“. Atunci când ai bone în casă, evident că e mult mai uşor, dar când te implici tu 100% şi lipseşti de lângă el când te duci la job, copilul este dependent de tine. Nimic nu mi s-a părut simplu, de la faptul că a trebuit să ne obiş­nuim unul cu altul sau cu programul, de la schimbatul scutecului şi buricul care trebuia să cadă... Mai auzeam de la diferite mămici, mai citeam pe internet, până când am hotărât să nu mai consult internetul. OK, mă duc în parc, ascult toate părerile mămicilor care vin spre mine, dar, până la urmă, eu îmi cresc co­pilul aşa cum simt. Cine spune că e floare la ureche... nu e aşa! Să fii părinte e foarte greu, e o responsabilitate foarte mare, îţi schimbă total viaţa, dar îi dă un sens şi nimic nu se compară cu momentul în care ne trezim di­mineaţa şi-l vedem cum râde! Acum gângu­reşte şi mai bine, e atent la tot ce se întâmplă în jurul lui şi faptul că râde mereu sau se uită în ochii tăi dovedeşte că e un copil fericit. Şi asta e tot ceea ce contează!

Dar cred că, la un moment dat, ţi-ai spus: „Vreau un moment al meu!“.

Am şi acum momente de-astea! Îi mai zic lui Marian: „Aş vrea doar să stau pe canapea şi să-mi admir orhideele“ – orhidee pe care le admiră acum şi Andrei, pentru că îl învăţ să preţuiască florile, mergem să vedem ce plante au mai înflorit... Dar ai nevoie şi de astfel de clipe, doar tu cu tine.

Tu şi Marian sunteţi de-o viaţă împreună!

Da. Andrei s-a născut pe 13 ianuarie, la 00:01, iar pe 7 aprilie am împlinit 13 ani de re­laţie. Deci nouă 13 ne-a purtat noroc, cred că nimic nu e întâmplător.

De ce aţi aşteptat atât de mult venirea copilului?

Pentru că nimic în viaţă nu e întâmplător şi cred că acum a fost momentul ca Andrei-Ioan să apară în familia noastră.

Citeam că pentru voi nu e important un act. La momentul ăsta, ce statut marital aveţi?

(zâmbeşte) De părinţi fericiţi, dar fiecare pe numele lui.

Nici măcar logodiţi?

Ba da. A fost un moment în care ne-am dorit să ne căsătorim, pentru ca Andrei să aibă în acte acelaşi nume de familie, dar n-a fost să fie, pentru că naşul nostru a fost plecat, eu voiam să ajungem la un anu­mit primar... Dar cred că aşa a trebuit să se întâmple, să nu ajungem să facem pasul ăsta şi că ne e mai bine fără acte. Dar copilul e pe numele tată­lui.

Vezi că nu faci parte dintre cei cu „familie tradiţională“!

Cred în familie şi trăim ca o familie tradi­ţională, dar fără acte. Şi nu, acum când vom face botezul, nu vom face şi nuntă, dacă asta se întreabă lumea. Va fi un botez altfel, în care Andrei-Ioan va fi pilot, mămica şi naşa vor fi însoţitoare de bord, iar naşul şi tata copiloţi.

Faceţi botezul pe cursa aeriană spre Târgu Mureş?

Exact!

Ne luăm prietenii din Bucureşti, facem o escală la Braşov, să-i luăm pe naşi şi câţiva oameni dragi, şi ne îndreptăm cu toţii spre Târgu Mureş, unde va avea loc petrece­rea care se va numi „Andrei-Ioan Airlines“.

De unde v-a venit ideea asta?

Bunicul patern al lui Andrei a fost pilot. În plus, lui Andrei îi plac mult avioanele şi chiar doarme cu braţele deschise, de parcă ar zbu­ra.

Ai mai avea curajul să mai faci încă un copil?

Dacă aş avea altă vârstă şi dacă i-aş avea pe ai mei mai aproape, probabil că da. E foarte greu în doi. Noi nici n-avem pe nimeni în Bu­cureşti pe care să ne putem baza sau în care să avem încredere să-l lăsăm o oră-două. Cu mama mea l-aş lăsa oriunde, chiar şi o săptă­mână întreagă!

Tati e la fel de activ, schimbă scutece?

Tati se implică 100%. El a intrat în concediu de creştere a copilului, pentru că aşa am decis înainte.

Deci, vezi, chiar nu eşti tradiţională!

Nu, nu sunt. Aşa am stabilit de la început, pentru că amândoi am respins ideea de bonă şi de femeie în casă. Aşa că facem în continuare împreună şi curăţenia, şi spălatul rufelor, călcatul, gătitul...

Faptul că te-ai întors atât de repede la ştiri a pus presiune şi pe revenirea ta fizică?

Da. În momentul în care îţi asumi că apari pe sticlă, e o presiune şi la acest capitol. Eu am acumulat 16 kg în cele nouă luni şi vreau să le dau jos echilibrat. Încă mai am vreo şapte kilograme de dat jos, dar nu m-am dus deo­camdată la masaj ori la sală. Pe de altă parte, pentru că alăptez, am şi o alimentaţie cores­punzătoare, deci nu se pune problema unui regim, la momentul acesta. Am noroc, însă, că sticla mă place şi, pe post, nu par că aş avea kilograme în plus.

Când te uiţi acum în oglindă, ce vezi nou la tine?

În primul rând, văd o mămi­că. Mă simt împlinită, simt că viaţa mea are sens. Da, simt că sunt obosită, da, machiajul de la ştiri mă ajută şi îmi dă încredere. Pentru că recu­nosc că în timpul zilei chiar nu mă machiez şi nici n-ar fi indicat, având un copil atât de mic. De-asta poate că în parc, unde ies nemachiată, cu hai­ne largi şi cu părul prins, unele mămici se uită după mine că sunt altfel decât la televizor. Dar eu vreau să fiu cât mai comodă atunci când mă ocup de copilul meu. O să mă ocup cândva şi de mine, o să fiu mai organizată şi mai co­chetă. Dar acum, când mă aşez lângă Andrei, timpul curge altfel, nu mai e pe ceas, e doar pentru el. (zâmbeşte)

Foto: sorin stana; make-up: ana maria roşu/abacademy.ro; hairstyle: mari-veronica epuran/saloanele gett’s; stilist: madena; vestimentaţie: reserved, mark&spencer, next; locaţie: mulţumim piatra online, aleea teişani, nr. 137A, bucureşti, piatraonline.ro.