INTERVIU Lucian Mîndruţă: "Mi se spune că sunt absent ca tată. Chiar şi când sunt acolo, nu sunt acolo"

S-a format ca jurnalist la pupitrul ştirilor şi, între timp, a devenit unul dintre cei mai vocali comentatori din social media. E neschimbat. La fel de informat. La fel de antrenat. La fel de incomod. Şi de autoironic. Şi are 53 de ani. Pe care nu-i arată, dar pe care începe să-i simtă, mai ales atunci când se uită în ochii copiilor lui, care sunt deja mari.

Ţi-am ascultat mai devreme emisiunea de pe DigiFM şi m-a surprins că, la întrebarea „De ce nu mai fac românii copii?“, au răspuns în direct mai mult bărbaţi, decât femei. Da, pentru că publicul meu majoritar este format din bărbaţi.

Să ştii că da!

Mihai face 19, Matei face 17.

Nu-mi dau seama! Am fost mereu foarte ocupat şi uite că m-am trezit la 50 de ani cu copiii mari.

Nu, chiar am simţit că am depăşit un prag. Pentru că am o meserie în care valorile fundamentale sunt tinereţea şi adecvarea la public. Problema celor din generaţia mea e că am putea ajunge să fim bătrâni sau inadecvaţi, că n-am putea să mai înţelegem ce se întâmplă în jur. Asta mă înspăimântă şi o simt în fiecare zi, într-un fel diferit.

Aşa e. Era un pic de criză a vârstei de mijloc şi atunci. Dar acum e mai degrabă o spaimă că sunt generaţii mai competitive decât tine şi că se împacă mai bine cu mediul în care lucrezi, în cazul meu entertainmentul, social media, presa. Şi e sentimentul ăsta că înoţi spre marginea plajei, te ţii la suprafaţă, nici nu vrei să te întorci pe plajă, că nu e momentul să te retragi, nici să te avânţi în larg nu mai ai forţă şi sunt o mulţime de valuri fresh care vin peste tine şi cu care trebuie să lupţi sau să le integrezi în ceea ce faci. Mi-am făcut de curând cont pe TikTok şi am fost uimit de cât de mare e reţeaua aia. Şi mă bucur că mi-am făcut cont, mi se pare chiar că mi l-am făcut târziu. Dar adevărul e că nu mai am timp să produc content şi pentru TikTok. Probabil trebuie să mă dea afară de pe Facebook pentru asta, că la mine numai datul afară a rezolvat problema adecvării.

Da, cei care m-au dat afară mi-au dat, de fapt, o mare mână de ajutor. Am reuşit, datorită lor, să rămân jurnalist.

Mă simt foarte confortabil la radio, pentru că asta fac din 2010, social media – iar eu cred că radio-ul este un soi de social media cu voce – cel puţin ăsta pe care-l practic eu, fiindcă nu vorbesc doar eu, mai mult vorbesc ceilalţi. E un fel de Clubhouse cu 300.000 de followeri, dintre care intră să vorbească în direct vreo 20-30/zi. Televiziunea nu mă mai atrage atât de tare, deşi am un format de interviuri la Digi24, clasic, foarte aşezat, de duminică dimineaţă.

Nu, nu acum. Şi el a trebuit să se reinventeze. Nu se mai întoarce nimic din ce a fost. Mă uit şi mă minunez că mai sunt colegi care au debutat la ProTV odată cu mine, în 1996, şi sunt tot acolo! Fac acelaşi lucru de 25 de ani! Dumnezeule, mulţumescu-ţi ţie, Sârbule, că m-ai dat afară de la ştirile de noapte de la Pro TV, că aş fi înnebunit să fac 25 de ani ştirile de noapte.

Doar Esca. Mai vorbesc, când şi când, cu unul şi cu altul, mai colaboram cu Andi Moisescu, înainte de epidemie, când eram invitat în emisiunea lui...

Ei, da, normal! Andreea Esca, în primul rând, pentru că eu mi-am dorit multă vreme să prezint jurnalul principal.

Da, am trecut la ei, pentru că mi-au oferit jurnalul de 19.00, că salariul nu era cu mult mai mare. Apoi, am fost puţin invidios pe Ralitsa Vassileva, pentru că, din generaţia mea, ea a rămas la CNN, iar eu n-am avut curajul să rămân acolo, deşi am avut această opţiune. Am fost invidios şi pe Fini (Cristian Hostiuc, n.r.) de la Ziarul Financiar, pentru că, faţă de cei care prezintă ştirile de 20 de ani, Fini a avut o treabă mult mai grea: a trebuit să rămână relevant pentru publicul lui de business, care e mult mai mofturos decât cel de ştiri. Evident că îl invidiez şi pe Adrian Sârbu, pentru că, orice am face, el rămâne geniul media din România. Asta e ştampila lui. El şi-a terminat de construit brandul, nu mai trebuie să demonstreze nimic – şi asta e valabil nu doar pentru cei care au lucrat cu el, cum sunt eu, ci şi pentru cei din exterior.

Probabil că da, de foarte multe ori.

Nu neapărat. Şansele au fost în România. Mi s-a propus, la un moment dat, să fac quiz show-uri, pe entertainment, dar eu aveam deja o experienţă de tip divertisment, după ce am plecat de la Observator – o emisiune care se numea Pâine şi circ, pentru că făceam interviuri în jacuzzi, am fost să-i număr ouăle lui Adrian Năstase, am devenit Cavaler de Cornu şi tot felul de tâmpenii. Şi nu-ţi imaginezi câţi tâmpiţi au crezut că ordinul Cavalerului de Cornu e real! În fiecare zi îmi reproşează câte unul, când mai zic ceva rău de PSD: „Păi, da, dar tu ai fost la domnul Năstase, eşti cavalerul lui de Cornu!“. Dar emisiunea era o parodie, ordinul l-am inventat eu, sabia am găsit-o prin casă, am recreat o scenă medievală…

Nu, ea a fost scoasă de la naftalină de unii ca să-mi atace credibilitatea în online şi să mă arate cu degetul ca pe un „pesedist vopsit“. Eu n-am fost pesedist, din contră, eu mi-am pierdut job-ul de vreo două ori din cauza PSD-ului. Minimum! Prima oară prin 1996, înainte de alegeri, când în vara aia PSD-ul l-a adus la Bucureşti pe Bryan Adams să cânte. Şi eu m-am enervat, pentru că în tinereţe fusesem fan Bryan Adams şi să-l văd cu trei trandafiri a fost prea mult. Şi ce-am făcut? I-am scris un e-mail asistentului lui Bryan Adams şi i-am reproşat că s-a asociat cu nişte oameni corupţi.

Nu, mai grav!

Totul s-a întors împotriva organizatorului din România, care a primit reproşuri din America, ăla ne-a reproşat nouă la staţie, trecând prin diferite proptele politice, iar eu, care trebuia să fac în toamnă emisiunea electorală, am fost scos pentru că am făcut gafa de a-mi spune părerea.

Da? Nu cred că era un compliment.

Dar se poate trăi spunând tot ce-ţi trece prin cap. Asta a însemnat pentru mine social media: în sfârşit, posibilitatea de-a monetiza tâmpeniile.

Nu, eu nu sunt omul momentului. Eu doar am scris ceva. I-am scris că greşeşte, atât. Şi nu m-aş fi enervat dacă n-ar fi avut o a doua replică, în care încerca s-o dreagă zicând că e un om care are libertate de expresie şi care crede în Dumnezeu – lucruri ce n-au legătură cu subiectul, respectiv „nu port mască“, ceea ce e, practic, o ilegalitate la ora asta.

Ei, fireşte că nu! În studiourile de televiziune nu se poartă mască, prin derogare legală, pentru că sunt spaţii mari, înalte… Dar în spaţii publice, unde sunt la înghesuială cu alţii, fireşte că port, ba chiar două măşti. La un moment dat, am fost prins într-o poză cu trei măşti, dintre care două măşti ale mele şi o a treia ca să mai închid puţin culoarea pe faţă, fiindcă era o filmare şi era prea mult alb. Eram într-o maşină cu un om pe care nu-l cunoşteam foarte bine şi filmam cu el o oră. Iar, în momentul ăla, eram operat de vreo trei săptămâni la coloană, iar doctorul mi-a spus să fac tot ce pot să nu iau Covid, pentru că nu mai aveam aceeaşi imunitate.

Da, nu mai am dureri. Am făcut nişte exerciţii de recuperare, va trebui să le reiau. A venit şi primăvara, plec iar cu bicicleta…

Da, era duminică şi am făcut o tură. În general, îmi planific să fac, chiar şi într-o lună de iarnă, vreo 200-300 de kilometri cu bicicleta.

În navigaţie, pe fiica mea vitregă, Andreea, care acum e chiar skipper şi e şi soţie de skipper – lucrează la o companie de navigaţie pe iahturi de agrement la mare, un job fulltime. În ciclism, pe Mihai, care a făcut cu mine tura la mare în 2019. Pe Matei n-am reuşit să-l conving nici cu navigaţia, nici cu ciclismul, în schimb îi place baschetul – e şi cel mai înalt din familie. Pe soţia mea, Ioana, am convins-o s-o iau cu mine cu bicicleta pe distanţă scurtă, cu pauze lungi şi dese, mai un croissant… o bicicletă de leisure.

Absent, mi se spune. Chiar şi atunci când sunt acolo, nu sunt acolo.

Sunt mai tot timpul conectat la realităţile zilei, la social media...

Ba da, viaţa, fireşte. Uite, şi cu băieţii mei, mi-i aduc aminte de pe la 4-5 ani, iar acum îi văd mari. Acum încerc să reconstitui un pic istoria familiei noastre, să retrăiesc copilăria lor căutând imaginile vechi şi adăugându-le într-o colecţie. Nu am trăit-o atunci şi o trăiesc acum, în reluare.

Da, dar ăştia au meserii serioase, nu ca mine. Unul se face doctor, celălalt vrea să facă IT. În privinţa asta, nu mă concurează.

Nu, n-au curaj.

Ei nu-mi spun lucrurile de bază! Fiului meu cel mare i-a luat doi ani să-mi spună că fumează!

Păi, după ce-mi citesc postările, ce curaj să mai aibă?! Crezi că după aia cu Dragoş Bucur mai are cineva chef să mai vorbească cu mine?

Faţă de media populaţiei, cred că sunt bogat. Dar nu fiindcă aş avea bani în bancă, pentru că nu am, nu pun bani deoparte. Dar sunt bogat pentru că am o meserie care e căutată, asta de trainer, şi că am în minte nişte idei pe care eu le vând şi alţii vor să le cumpere, în materie de marketing, consultanţă în comunicare. Ce ai în minte, aia e bogăţia adevărată.

Da, scriu o carte de comunicare. Printre altele, eu trăiesc şi din training-uri de media, de social media, de prezentare, despre cum să vorbeşti şi la TV, şi într-un video online. Despre asta e cartea mea, despre public speaking şi comunicare.

Asta nu e bogăţie, asta e sărăcia omului. Pentru că, uitându-se în gura ta, te fac să vorbeşti şi pierzi vremea vorbind. Şi, la final, când tragi linie, nu ai rămas decât cu o serie de conversaţii din care constaţi că familia şi copiii tăi nu au beneficiat. Ai vorbit mai mult cu străinii, decât cu ai tăi şi nici asta atât de bine.

Foto: Digi FM, arhiva personală