Interviu

INTERVIU Mircea Radu: „Acum fac iar ce-mi place“

INTERVIU Mircea Radu: „Acum fac iar ce-mi place“

După opt ani, străbate din nou ţara cu caravana Antenei 1 şi o redescoperă cu ochii omului matur, ai părintelui, ai autorului şi ai pasionatului de gusturi autentice care a devenit între timp.

Să-l vezi pe Mircea Radu coborând din rulota sa şi bătând la uşile românilor, aşa cum o făcea acum aproape un deceniu în emisiunea „Din dragoste“, este ceva ce credem că nici Antena 1 n-a îndrăznit, până de curând, să spere că se mai poate vedea. Practic, unul dintre pilonii vechii Antene s-a reîntors la matcă, reconstruind în jurul celebrei caravane un alt concept media, despre o altfel de dragoste: de România. „Ie, Românie!“ este un proiect care, la fel ca Mircea Radu (48), e net mai matur, dar la fel de avid de poveşti şi spectacol şi care îţi lasă acea plăcută senzaţie de déjà-vu… Dar cum a fost să se reîntoarcă „la origini“, ce talente ascunse are şi ce poveşti noi are în tolba sa? De citit şi de gustat. Pe îndelete.

OK!: Cum e să te întorci la Antena 1 după 8 ani?
Mircea Radu:
De Antena 1 mă leagă amintirea celei mai frumoase perioade profesionale din viaţa mea. Revenirea a fost ca-n pilda biblică cu întoarcerea fiului risipitor.

Cu ce sentiment străbaţi din nou ţara cu caravana?
Cu bucurie. Cu mulţumirea de a face, din nou, ceva ce îmi place cu adevărat. Cu liniştea pe care mi-o dă o echipă de profesionişti coordonată de Marius Toader şi Adrian Robe, gata de treabă, indiferent de e ploaie sau ger, pentru care nu contează ora din zi sau noapte. Nu în ultimul rând, cu o plăcută senzaţie de déjà-vu…

Acum nu mai prezinţi singur, ai trei colegi, în postura de juraţi: Andreea Bălan, Nicolai Tand şi Cosmin Seleşi. Cum v-aţi acomodat „pe teren“?
Nu am o problemă cu acomodarea atâta timp cât văd că tragem în aceeaşi direcţie, că ne interesează pe toţi succesul emisiunii. Dincolo de frumuseţea şi unicitatea formatului „Ie, Românie“, în programul ăsta s-au investit speranţe, multă muncă şi bani. Aici nu e loc de orgolii şi frustrări sau pentru răbufnirea unor complexe.

Care a fost cea mai amuzantă întâmplare de până acum la „Ie, Românie!“? Ori cea mai impresionantă?
Până colegii pregăteau platoul, omul în a cărei gospodărie filmam mă trage în bucătărie şi îmi şopteşte „Luaţi asta! Ţuică. E bună înainte…“ Îi zic că nu beau ziua. „Eu beau“ şi  o dă pe gât. Pune alt pahar. „50 de grame“, îmi zic în gând. „E originală. Prună-prună.“ Zâmbesc. „O fi, zic, dar nu beau la filmare“. Dă din umeri ca omul care nu înţelege ce are una cu alta. Prin perdeaua cu model îi văd pe colegi cum aranjează poziţia camerelor, verifică microfoanele, pun în temă invitaţii. Strâng în palme cafeaua fierbinte mai mult ca să mă încălzesc decât… „Astă-toamnă când am făcut ţuica nu mă gândeam c-o să veniţi aici, la mine“, îmi spune cu un soi de bucurie. „Nici mie nu-mi dădea prin cap; dar c-o să refuz o aşa ţuică bună, vă gândeaţi?“ Râdem amândoi… Episodul ăsta m-a şi impresionat – omului îi plecaseră fiii la muncă în străinătate, îi veneau acasă doar de Sărbători. Nu ştia cum e să le spună nepoţilor poveşti înainte de culcare sau să-i ţină pe genunchi. Rămăseseră doar el şi nevasta lui, singuri ca nişte cuci, într-o gospodărie mare, utilată, îngrijită zilnic şi pregătită pentru urmaşii care nu se vor mai întoarce niciodată. Prin parbriz i-am făcut cu mâna de la revedere; îi vedeam cum se fac mici, nemişcaţi în poarta înaltă, de lemn;  peste locul ăla, al copilăriei unor oameni mari, timpul va aşeza bălării şi uitare. Seara, la hotel, am dat pe gât o duşcă din ţuica aia şi le-am urat să-i ajute Dumnezeu.