Leo Iorga: „Am trăit cât alţii în şapte vieţi“

I-am ascultat prima oară piesele prin anii ’80, iar în ’90, toţi colegii mei de şcoală le cântau la chitară, prin tabe­re. Au fost melodiile pe care mulţi am suspinat, loviţi de primul fior al iubirii, şi pe care le ascultăm şi astăzi cu o oarecare nostalgie

I-am ascultat prima oară piesele prin anii ’80, iar în ’90, toţi colegii mei de şcoală le cântau la chitară, prin tabe­re. Au fost melodiile pe care mulţi am suspinat, loviţi de primul fior al iubirii, şi pe care le ascultăm şi astăzi cu o oarecare nostalgie. Acum, Leo Iorga nu mai e solistul trupei Compact, şi nici al formaţiei Pa­cifica. După o perioadă grea, în care s-a luptat să ţină piept cancerului pulmonar, el s-a întors pe scenă într-o nouă formulă: Pact by Leo Iorga şi Adi Ordean. Şi chiar dacă, uneori, prea mici sunt cuvintele, poveştile lui despre iubire încă nu s-au terminat.

Eşti o legendă pentru mai multe generaţii. Te simţi o legendă?

Leo Iorga Eu nu. Dar constat că mulţi scriu asta. Nu mă deranjează, că aş fi cabotin, dar când vin unii din presă şi-mi spun „maestre“... sună bă­trânesc, pretenţios. Asta cu legenda, nu ştiu... E adevărat că fac coveruri după mine... (râde)

Am revăzut nişte înregistrări cu tine. Erau de prin ’90 şi purtai nişte colanţi albaştri.

Tare mi-aş dori să mă pot îmbrăca şi acum aşa.

Nu erau cam incomozi?

Nu, că erau elastici. Sunt magazine specializa­te acum, dar pe vremea aia erau greu de depis­tat şi de adus. Se numeau spandex.

Aduceai un pic cu Freddie Mercury.

Păi, şi Europe, şi toţi purtau din ăia. Şi fre­za, şi parpalacul de deasupra... În orice caz, din punctul meu de vedere, nu că eram eu tânăr, dar e mult mai mişto decât să vii îmbrăcat în tri­cou şi-n blugi pe scenă. Ăsta-i stilul actual, chiar dacă eşti rocker sau nu. S-a reunţat şi la piele... numai heavy metaliştii mai poartă piele.

Dar cum ar fi să apari acum în colanţi?

Dacă aş avea vreo 10 kilograme mai puţin, nu m-ar deranja. Însă aşa se purta atunci. Erau unii care răspundeau la ultraviolete, se colorau la lu­mină într-un fel... Erau o mare şmecherie! Costa vreo 500 de dolari perechea!

Îi mai ai pitiţi pe undeva?

Cred că da.

Ai doi băieţi, Edi (23) şi Paul (16). Au fost tentaţi vreodată să-ţi preia stilul?

Nu. Ei mă critică şi-acum, dar se critică şi între ei, pentru că e diferenţa de vârstă. Cel mare e dintr-un anumit curent, a fost DJ o grămadă de ani, iar acum a terminat regie. Cel mic e cu in­formatica, dar e şi compozitor, compune pentru Okapi. Are piese cu trei milioane şi jumătate de view-uri. Asta cu „Domnişoare“ e făcută de el în colaborare cu Maximilian. Dar ei au alt stil, cu pălărie, cu tricouri cât mai jerpelite... Şi eu aş pu­tea fi la modă, că am asemenea tricouri. (

)

Tu ai vrut ca ei să ştie muzică sau ei au vrut să vadă cum e să fii ca tata?

Nu, pe cel mare l-am ghidonat ca să aibă o preocupare. Şi-atunci, de la 6 ani şi jumă­tate, era în formaţia Allegretto, iar la 9 ani lua un premiu internaţional în Polonia. El a cântat la clape şi cu Amicii. Cel mic cântă preponderent chitară, dar ştie şi clape.

Cum de nu la tobe?

Pentru că stăm la bloc, în Bucureşti. Eu am făcut tobe pentru că stăteam la casă.

Şi tu, şi fratele tău.

Da. Şi aveam şi pian, pentru că mama, fie iertată, ca să mobilăm una dintre imensele camere pe care le aveam, a luat un pian cu coadă. Noi nici nu ştiam că trebuia acordat. (

) Am cântat, până la urmă, şi la pian, mai invi­tam fete la mine să le cânt, să le fac tot felul de dedicaţii...

Apropo de fete, cum a fost cu „Fata din vis“?

„Fata din vis“ a fost a lui Ciuci, iar eu am cântat-o nouă ani cu mare drag. În schimb, aş vrea să fie foarte clar: ei, cei din Compact, cântă piesele lui Ciuci, iar eu şi Ordean ne-am luat repertoriul.

Acum aţi rămas doar o jumătate, cu Pact.

Da. De fapt, acum suntem trei din Compact: Adi Ordean, eu şi Dan Stesco.

Mai puteţi cânta vechile piese din Compact?

Dacă sunt ale noastre, cum să nu?

Dar de ce atâta tristeţe în cântece, de vreme ce eşti căsătorit de 25 de ani?

Care tristeţe? E „Singur te caut în noapte/ Unde eşti?“.

Mulţi au plâns pe piesa asta.

Să vezi ce-or să plângă acum pe „Străzile pustii“! Sunt chestii de stare şi una e căsătoria, alta e mesa­jul pentru public. Dan Bittman, când a scos „Ţi-am dat un inel“, n-a cântat-o neapărat pentru nevastă-sa sau pentru o femeie anume.

Dar soţia ta, Paula, a fost fata ta din vis?

Nu mai vreau să ne legăm de „Fata din vis“. Ăsta e apelativul lui Ciuci.

Dar cum ai ştiut că ea e aleasa?

A fost totul foarte rapid, într-o vară, la Costineşti. Eu eram prieten cu prietenul ei, de fapt. Şi-aşa a fost să fie, rapid, în câteva luni.

Şi cum arată dragostea după 25 de ani?

Ca după 25 de ani.

Cu ce se schimbă romantismul?

E un pic de rutină, e un pic de res­pect... Se schimbă în mai multe sertăra­şe mai mici.

Ce-ţi spun oamenii când te văd pe stradă?

Aaa... A fost mişto când m-am mu­tat în Bucureşti şi m-au văzut două ţigănci frumuşele prin piaţă şi-şi ziceau: „Hai, dragă, nu-l cunoşti pe domnu’, e Dan Bittman de la Iris“. (

)

Tu n-ai avut niciodată stresul că stau paparazzi pe urmele tale.

Nu. Acum au scris că m-am îmbolnă­vit. Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am descoperit boala la timp, că altfel nu mai stăteam de vorbă acum.

Îţi aminteşti cu ce gând ai intrat în operaţie?

Că-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce a fost până atunci, pentru că am trăit cât alţii în şapte vieţi.

Şi primul gând când te-ai trezit?

Dacă pot să cânt. Am văzut că totul e OK, că me­dicii zâmbesc, că familia era acolo... Bine, eu m-am urcat singur pe masa de operaţie şi am avut noroc şi că am aflat la timp, şi că medicul a venit fără să fie chemat de nimeni. Profesorul Ioan Cordoş, un chi­rurg eminent, care l-a operat şi pe Lucescu, a venit să mă vadă doar pentru că era şi el rocker. Iar eu venisem fără să bănuiesc ce am.

Mulţi au pus asta pe seama unui aşa-numit blestem al trupei Compact. Mă gândesc la Teo Peter (victimă a unui accident rutier), la Emil Laghia (ucis de iubită), apoi la impresarul vostru, George Popa (a făcut infarct în somn)...?

Eu, în primul rând, am plecat de vreo 16 ani din Compact. N-are nicio legătură. E vorba despre abu­zul meu de tutun.

Băieţii tăi fumează?

Da, cel mare, din păcate, fumează, dar nu pot să-l conving să se lase. A zis că va renunţa atunci când va considera el că trebuie. La genul ăsta de boală e bine să fii foarte atent. O depistezi printr-o simplă radiografie. Şi mi-aduc aminte că mi-a fost foarte rău odată după un şpriţ foarte mare şi am făcut o radiografie şi s-a văzut ceva cât o monedă mică, dar n-a ştiut nimeni să-mi spună că e asta, cu vreo cinci sau şase ani în urmă..

Acum eşti în afara oricărui pericol?

Nu. Se fac doi ani de la operaţie acum, în februa­rie. Teoretic, la câte citostatice au băgat în mine, n-ar trebui să mai fie vreun pericol, dar vreo cinci ani după operaţie trebuie să fii prudent.

Cât de mult te-a schimbat această încercare?

Sunt schimbări şi morale, şi de percepţie a vieţii. La început, nici n-aveam curajul să-mi fac planuri de viitor. Dar un prieten, care mi-e şi duhovnic, mi-a spus: „Fă-ţi foarte multe planuri de viitor!“.

Ce planuri?

În primul rând, proiectul ăsta, Pact by Leo Iorga şi Adi Ordean.

Relaţia ta cu Adrian Ordean ţine de foarte multă vreme. Care e secretul?

Păi, secretul e că n-am cântat de foarte multă vre­me împreună. Nu credeam că va mai ieşi la rampă, ca instrumentist pe scenă. Fratele meu a fost cel care a venit cu ideea, vorbise deja cu el, erau gata şi vreo 12 piese noi... Adi a renunţat la un proiect de-al său, am pus toate ideile la comun şi, împreună cu cei de la Roton, am creat conceptul ăsta.

Cum e să cânţi cu fratele tău?

Pe scenă, suntem colegi, nu suntem fraţi. Cân­tăm de foarte mulţi ani împreună.

Dar acasă aţi cântat toţi patru, şi cu fiii tăi?

Foarte rar. Eu şi copiii mei am mai fost chemaţi la o emisiune să cântăm „Prea mici sunt cuvintele“, a lui Mihai Alexandru, dar Cristi era plecat. Aşa, de dragul distracţiei... Dar stilul lor diferă foarte mult, cu electronică multă, cu beat-uri de altă natură...

Te-ai jucat vreodată pe rap, pe hip-hop?

Da, dar în engleză. Asta, prin ’86, era „Summer Holiday“ a Madonnei. Era o chestie mişto şi o cân­tam şi la tobe. Dar astea sunt chestii mai vechi. Eu am rămas la rock şi nici rockul nu e ceva liniştit.

Dar înăuntrul tău te simţi tânăr şi neliniştit?

Da, absolut! Poate prea neliniştit! (

)

Foto: Sorin Stana, Roton