Adina Galupa: ”Lucrez la un film care are mari şanse la un Oscar!”

O ştii din telenovela Inimă de ţigan. Acum doi ani şi jumătate s-a mutat, însă, în Los Angeles. Iar Adina de Hollywood e cu totul altfel decât cea pe care o ştiai. S-a redescoperit aici, la fel cum a redescoperit viaţa, dar şi actoria, într-o altă lumină.

În aventura noastră la Hollywo­od am vrut să aflăm ce înseam­nă să trăieşti visul american, de la cei realizaţi profesional aco­lo. Dar şi ce înseamnă să lupţi pentru a trăi visul american. Ce presupune drumul unui actor român de la Bucureşti într-un film la Hollywood? Şi am aflat toate curbele şi pantele abrupte ale acestui drum - în cel mai sincer interviu al unui actor român plecat acolo! - de la Adi­na Galupa (31), pe care am regăsit-o printre coloanele din faţa muzeului LACMA mai tânără ca niciodată. E departe de a fi ajuns acolo unde şi-a propus, dar e limpede că Los Angeles-ul îi prieşte.

Adina, credeam că L.A. e un oraş care te consumă. Dar tu arăţi mai tânără decât atunci când ai plecat. Ai fost la vreun casting pentru un rol de puştoaică?

Adina Da, agentul meu m-a trimis la un casting pentru o fată de 15 ani. M-a fla­tat foarte tare. Când am ajuns acolo, erau numai fetiţe de 12-13-14 ani. Mă gândeam: „Ce, Doamne iartă-mă, caut acolo?!“. (râde) După trei zile m-au sunat şi mi-au zis: „Ai fost absolut minunată, vrem să te luăm, dar nu pentru rolul acela de 15 ani, ci pentru cel al unei fete de 17 ani“. M-am bucurat mult, era pentru o reclamă la Yamaha.

Când ai plecat mai exact în L.A. şi ce te-a împins spre pasul ăsta?

Am plecat la sfârşitul anului 2015. Mi s-a părut la momentul respectiv că-mi atinse­sem un fel de limită creativă, artistică. Fu­sesem în piese de teatru, am făcut televizi­une, am făcut şi film. Şi mi se părea că nu pot progresa, mi-am dat seama că aici pot vedea un nou mod de a percepe actoria. Aici oamenii lucrează cu totul altfel, indus­tria e cu totul diferită, normele sunt diferi­te. Aici mi s-a demontat absolut tot bagajul de cunoştinţe cu care venisem din ţară şi a trebuit s-o iau de la zero.

Cum ţi s-a părut L.A.-ul? Care a fost primul impact al oraşului asupra ta?

La început, mi-a plăcut enorm de tare, după care, foarte curând, nu mi-a mai plă­cut deloc. Pe lângă faptul că, în afară de un bun prieten, nu prea cunoşteam pe nimeni, lumea de aici se conectează diferit. Au un alt mod de-a socializa, care mie îmi era to­tal străin şi mi-am dat seama că mi-e foarte greu să mă integrez în societate. Am venit aici la un prieten, dar în rest nu cunoşteam pe nimeni şi mi-a fost foarte greu, pentru că nu aveam pe cine să sun zile şi zile între­gi. Dar nu m-am gândit niciodată să revin în ţară, pentru că nu mi-am dat seama că dacă mă întorc regresez, pentru că eu am venit aici ca să învăţ lucruri noi.

Cum pătrunzi în sistemul hollywoodian?

Primul pas a fost să merg la un miliard de întâlniri cu tot felul de agenţi, talent mana­geri din industrie, în speranţa că îi conving să le placă îndeajuns de mult de mine în­cât să mă angajeze – lucru care iar a fost o lecţie, pentru că, din 15 miliarde de întâl­niri, nu s-a materializat niciuna. Trebuie să înţelegi că aici toţi, din toate colţurile lu­mii, vin pentru acelaşi vis. Şi atunci mi-am dat seama că eu nu sunt cu absolut nimic specială. Le-am zis: „Da, dar eu în România am făcut un film“, „Aşa, şi?“, „Da, dar eu în România am făcut un serial“. „Aşa, şi?“ Ni­meni nu dă doi bani pe asta. Toată lumea te întreabă: „Da, dar aici ce ai făcut?“ „Păi, zic: am mai făcut roluri mici în filmele care s-au făcut în România.“ „Dar ce ai făcut aici, ceva în care eu să pot să te văd?“

Un pas important a fos şi găsirea unui agent. Cum s-a întâmplat asta?

Agentul meu e o doamnă foarte exigentă şi drăguţă, atunci când vrea. Ea m-a ales pe mine, de fapt, când m-am dus şi am dat o probă. Agenţia ei face o dată pe an un fel de casting deschis, unde toată lumea poate veni să-şi prezinte cazul. Eu aflasem de acest casting deschis, după miliardele mele de întâlniri. Am dat probă, m-au chemat la încă două interviuri. Apoi m-au întrebat unde pot veni să mă vadă. Aveam un mic spectacol la o şcoală, au venit, m-au văzut şi am semnat cu ei.

La câte castinguri ai mers în prima săptămână?

La niciunul. Mi-au trebuit luni bune să ajung să mă duc la primul meu casting, pentru că aici nu cunoşteam pe nimeni.

Şi aveai nişte bani puşi deoparte?

Aveam, aici dacă nu ai banii tăi sau un job stabil, nu ai nicio şansă. Pentru că îţi trebu­ie o bună bucată de timp să te acomodezi.

Tu ai lucrat?

Da, am avut tot felul de joburi. Odată ce-am intrat aici în pâine, mi-am dat seama că trebuia să mă întreţin cumva, M-am anga­

Foto

 jat la un bar. Am vrut să conduc un Uber, la un moment dat, dar trebuia să am carnet de Ca­lifornia de mai multă vreme. Am scos câinii la plimbare, jobul de dog walker se plăteşte des­tul de bine. Am făcut house sitting când oa­menii plecau în vacanţă, mergeam şi stăteam acolo o săptămână-două cât erau ei plecaţi ca să am grijă de casa lor. În România nu ştiu cine ar lăsa un străin la el în casă timp de două săp­tămâni... (râde) Şi să-l mai şi plătească. Am stat în multe case din Beverly Hills, având grijă de câini şi plante, primeam menajera când venea.

Bun. Şi cum a fost când ai început să mergi la castinguri?

A fost destul de emoţionant pentru mine, pentru că, până am ajuns să merg la castin­guri, a trecut o bună bucată de timp. Eram şi singură, nu înţelegeam ce se întâmplă, ce vor oamenii. Şi mi-a fost destul de greu pentru că începuse să-mi fie frică de acest lucru, să am tot felul de gânduri că poate n-o să fiu des­tul de bună, că cine sunt eu de m-am trezit să vin aici. De-asta la primele castinguri am fost foarte timorată.

Cât durează un casting? Tudor Petruţ spunea că aici un casting durează 5 minute...

Am avut castinguri care au durat 20 de mi­nute, dar majoritatea pot dura 5 minute sau chiar şi 30 de secunde. Am fost la un casting, am intrat în sală, m-am aşezat frumos, m-au filmat, m-au întrebat care e numele meu. Mul­ţumim, la revedere. Am crezut că eu n-am fă­cut ceva bine. Apoi am văzut că după mine au intrat alţii şi la fel s-a întâmplat. Mi s-a spus că foarte multă de aici are headshoturi care nu corespund imaginii reale. Vezi o poză şi zici: „Perfect! Pe asta o vreau!“. Şi când ajunge în faţa ta arată complet diferit. Aşa că sunt che­maţi la casting pentru a compara poza cu rea-litatea.

Care a fost cel mai dificil casting?

M-a marcat nu neapărat un casting, ci o discuţie pe care am avut-o cu un producător la un festival de film. El tocmai făcea casting pentru următorul lui film. L-am întrebat dacă pot veni şi eu. Mi-a spus: „Adina, eu te-aş che­ma, dar nu am cum, pentru că rolul respec­tiv este la vânzare“. Mi-a zis că sunt anumite roluri mici, cel puţin în anumite filme, care se vând, în sensul în care vine un domn care are o iubită de 20 de ani şi iubita respectivă vrea să devină actriţă, iar domnul plăteşte 100.000 de dolari ca fata respectivă să fie în rolul acela.

După imaginea asta cu domnul şi iubita lui, te-aş întreba dacă fenomenul #metoo te-a atins şi pe tine?

Nu e vorba că m-a atins aici. M-a atins şi în România! Mie mi se pare că lucrul ăsta se întâmplă absolut oriunde în lume. Eu sunt de părere că tu, ca persoană, ai dreptul să ceri ce vrei. Şi tu, ca persoană, ai acelaşi drept să refuzi. Nu vorbim acum de cazurile în care ci­neva te ia şi te pune la pământ şi te forţează, pentru că ăla e viol oriunde.

Să vorbim şi despre reuşitele tale. The Vault cu James Franco, Untogether cu Jamie Dornan, I Am That Man, cu Michael Marsden. În filmele astea ai avut roluri mici, dar care pe tine te-au adus în nişte distribuţii importante.

Exact. Sunt roluri care m-au ajutat să pun un picior în uşă şi să încep să cunosc oameni din industrie, cărora, dacă le-a plăcut ce am făcut eu pe acolo, mă ţin minte, mă mai cheamă, mai vorbesc cu ei. Au fost experienţe foarte intere­sante... Uite, Jamie Dornan e foarte drăguţ. Nu la faţă... Adică şi la faţă! (râde) Vreau să spun că e un om foarte cumsecade, nu a avut un aer superior pentru că eu aveam un rol mic şi el era atât de sus.

James Franco e la fel de simpatic?

Da. M-a uimit profesionalismul lui. Venea dimineaţa, indiferent ce făcuse cu o seară îna­inte, se duce la el în rulotă, stătea 20 de mi­nute, o oră, când ieşea, era totul perfect. Nu se simţea nicio urmă de oboseală. Mă uitam la el şi mă gândeam: „Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez“. A fost o dovadă de profesionalism la care nu mă aşteptam. Dovada asta de profesi­onalism am observat-o, în general, în industria asta la actori care sunt foarte organizaţi, me­ticuloşi, puşi pe treabă. Nu prea au aerul ăsta boem. Când primesc un scenariu, se pregătesc luni de zile pentru one performance.

Cel mai recent pe lista de proiecte la care lucrezi au apărut Bonded şi Some Kind of Freak. Spune-mi despre ele.

Some Kind of Freak e o comedie neagră, la care eu sunt foarte mândră că lucrez, oarecum în acelaşi ton cu un film precum Hangover. E un scenariu care îmi place mult, la care râd de fiecare dată când îl citesc. E o producţie ame­ricană 100%. Bonded e un film despre traficul uman în Los Angeles, care se filmează şi aici, şi în Mexic. Este povestea unui băieţel care vi­sează să devină fotbalist, vine în L.A. cu acest vis şi e vândut unei fabrici care face haine ieftine. E o poveste care eu cred că are şanse foarte mari să ia un Oscar. Sunt foarte bucu­roasă că am onoarea să particip la el. Filmările încep în vară, iar Some Kind of Freak începe după Bonded.

Nu pot să nu remarc că şi pentru Bonded şi pentru Some Kind of Freak, producător este Mohit Ramchandani. Vă înţelegeţi aşa bine? Ce fel de prietenie ai legat cu el?

El e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. E ca fratele meu. Mohit e originar din Anglia, dar locuieşte aici de 20 de ani.

Şi cu viaţa personală ce-ai făcut în acest timp?

Nimic. Ăsta este singurul domeniu în care sunt mai cheală decât o pisică Sphynx. (râde)

Some Kind of Freak te-a adus şi în rolul de producător...

Da, ceea ce este cu totul nou pentru mine. E extrem de fascinant, îmi place de nu mai pot, pentru că e o ocazie pentru mine să-mi pun partea creativă oarecum deoparte şi să mă concentrez pe partea de business pe care n-am mai experimentat-o până acum.

Cum te-ai redescoperit aici?

L.A. m-a deconstruit. Tot ce-mi plăcea şi nu-mi plăcea despre mine, totul s-a schimbat aici. M-am făcut mică şi mi-am dat seama că n-am făcut nimic în viaţa asta din ceea ce-mi doream cu adevărat. Şi am început să mă re­construiesc. Iar acum sunt mult mai entuziasmată de viitorul meu decât am fost vreodată.