Kenzo Takada, primul asiatic care a cucerit Parisul. Cine i-a marcat destinul: "Mi se părea că semăna cu Clint Eastwood"

A părăsit Japonia în 1965 cu gândul să stea la Paris o jumătate de an. A rămas o viaţă, fiind adoptat cu braţele deschise de parizie­nii cuceriţi de imprimeurile lui exuberante, iar mai târziu de parfumurile lui. Născut în 1939 la Himeji, în apropiere de Osaka, Kenzo Takada a fost unul dintre cei şapte copii ai lui Shizu şi Kenji Takada, care conduceau un hotel.

În 1958 a fost unul dintre primii studenţi ai Colegiului de Modă Bunka de la Tokyo, instituţia deschizându-şi chiar în acel an porţile bărbaţilor dornici să studieze designul vestimentar. Fascinat de Yves Saint Laurent, dar şi sfătuit de mentorul lui de la Bunka, Chie Koike, care studiase la prestigioa­sa L’École de la Chambre Syndicale de la Cou­ture Parisienne, Kenzo a plecat la Paris în 1965. Nu ştia o boabă franceză când a păşit prima oară acolo. La început, a vândut schiţe unor case de modă, până când şi-a deschis primul magazin, numit Jungle Jap, pentru că primul tablou văzut la Paris, de care s-a îndrăgostit, era o junglă pictată foarte expresiv. Ulterior, când şi-a înfiinţat brandul propriu, Kenzo a folosit ca inspiraţie cultura japoneză, remar­cându-se, astfel, în jungla modei pariziene.

În plan personal, cel care i-a marcat desti­nul a fost arhitectul francez Xavier de Castella, partenerul lui de viaţă. „Sunt unii oameni care sunt binecuvântaţi de la naştere cu averi mari şi niciodată nu trebuie să-şi facă vreo gijă. Xa­vier era un astfel de om“, a povestit, în urmă cu trei ani, Kenzo pentru revista japoneză de business Nikkei Asia. „Era descendentul unei familii de nobili care primiseră titluri de conţi de la regele Ludovic al XIV-lea. L-am întâlnit pe Xavier la petrecerea de ziua de naştere a Palomei Picasso, fiica lui Pablo Picasso. Erau acolo şi Karl Lagerfeld şi iubitul său, Jacques de Bascher. Şi chiar în faţa mea la masă se afla Xavier. Mi se părea că semăna cu Clint Eastwood. Avea obiceiul de a-şi mângâia mustaţa când era stingherit de ceva. Mi-am dat seama de la prima discuţie că era un om foarte rafinat şi cult. Studiase Arhitectura şi cunoştea istoria vechilor castele ale Europei. Cunoştea foarte bine şi cultura japoneză. Avea şi un simţ estetic care se potrivea excelent cu al meu. Curând, ne-am apropiat şi am ajuns să petrecem împreună vacanţe cu Jacques de Bascher şi prietenii lui în Caraibe, Marea Egee şi Bali, iar în cele din urmă am început să primesc şi sfaturi despre business şi modă de la Xavier. Aşa încât atunci când ne-am mu­tat împreună la Paris, acest lucru a venit ca o decizie absolut naturală şi firească. Xavier mă stimula extraordinar. Am învăţat atâtea de la el, lucruri care m-au ajutat mult în munca mea de fashion designer. El a fost şi cel care mi-a făcut cunoştinţă cu partenerul meu de busi­ness şi cel care mi-a oferit asistenţă financiară atunci când compania mea a avut probleme. O amintire de neuitat rămâne turul gastronomic în sudul Franţei (Nisa, Saint-Tropez, Antibes) cu Rolls Royce-ul meu. M-am îngrăşat 6 kilo­grame în acele două săptămâni.“

În paralel, brandul lui Kenzo creştea la ni­vel internaţional. În 1982, el şi conaţionalul său Issey Miyake, care ajunsese la Paris la un an după Kenzo ca să studieze, au pregătit împreună un super-show la Tokyo. Marile ve­dete ale Japoniei veneau la rândul lor la Paris pentru a-i vedea. Şi nu doar la Paris. Kenzo a povestit că îi plăcea adesea să petreacă şi la faimosul Studio 54 din New York, unde s-a împrietenit cu Andy Warhol, care a murit îna­inte de a-i termina portretul.

În acelaşi timp, însă, designerul trecea prin furtuni în culisele afacerii sale. „Se pare că aşa mi-a fost soarta: să am conflicte mari cu fie­care partener de business“, mărturisea Kenzo. „Francois Beaufume, care mi-a fost co-mana­ger, a fost forţa din spatele creşterii rapide a vânzărilor anuale Kenzo. În acelaşi timp, ati­tudinea lui insolentă faţă de mine a devenit, încetul cu încetul, de nesuportat. De ce ur­mam acelaşi pattern ca şi cu primul meu co-manager? Poate că mare parte din problemă a fost la mine. Poate că au fost momente când am dat greşit de înţeles că pot fi jucat pe de­gete. În acelaşi timp, recunosc că ajunsesem să consum mai mult timp, bani şi energie con­struindu-mi casa decât creând haine. Iar Francois cu siguranţă nu a privit asta cu ochi buni. (...)“, spunea Kenzo, refe­rindu-se la momentul când, influenţat şi de Xavier, care era arhitect, a înce­put să viseze să-şi construiască pro­priul castel. „În anii ’80 bătea un vânt nou în modă: companiile cu buzunare adânci cumpărau brandurile mai mici, dar cu greutate. Compania cunoscută azi ca LVMH Moët Hennessy Louis Vu­itton a cumpărat Christian Dior în 1984, apoi Vuitton, Celine, Christian Lacro­ix şi Givenchy. Francois m-a avertizat că şi Kenzo ar putea fi luat în vizor, în timp ce eu eram deja abordat de diverşi investitori, care doreau să cumpere acţiuni. M-am gândit că dacă vând doar puţin nu va durea şi pentru doar 4% din acţiuni m-am trezit cu o pleaşcă uriaşă de bani ce mi-a picat în poală. Am fost uluit. Atunci mi s-a aprins beculeţul: dacă aş mai vinde încă puţin, aş putea să-mi construiesc castelul visurilor. Iar Xavier m-a susţinut întru totul. Am găsit proprietatea ideală lângă Place de Bastille: o clădire de apartamente în care ar fi fost surprin­zător ca lumea să descopere o gră­dină japoneză şi o piscină, de exemplu, nu? Am cheltuit ca un nebun pen­tru visul nostru, iar prima fază a proiectului a fost gata în de­cembrie 1989. Am invitat atunci 50 de oameni ca să sărbătorim.“

La doar câteva luni, însă, de la această bu­curie, lumea lui Kenzo s-a năruit: în 1990 l-a pierdut pe Xavier, care a murit la doar 38 de ani de SIDA. „Starea lui începuse să se agrave­ze după 1985“, şi-a amintit el pentru aceeaşi publicaţie japoneză. În 1991 a murit şi mama creatorului de modă. Ulterior, lucrurile nu au mai fost la fel pentru el, fiindu-i din ce în ce mai greu să meargă mai departe cu business-ul de unul singur. De aceea a şi decis în 1993 să cedeze presiunilor externe şi să îşi vândă brandul către concernul LVMH.

„După moartea lui Xavier, conflictul cu Francois s-a adâncit. Iar mie îmi era greu să nu mai am pe cineva apropiat cu care să mă sfătuiesc. Am mai schimbat câteva idei cu Karl Lagerfeld şi Yves Saint Laurent, care îmi erau ca fraţii - dar realitatea era că, în acelaşi timp, îmi erau şi rivali în modă. Deci nu mă puteam consulta cu ei la modul serios despre cum să-mi conduc afacerile. Dar Karl mi-a trimis o scrisoare lungă de susţinere după ce l-am pierdut pe Xavier. Şi atunci mi-am dat seama că îmi doresc să mă eliberez de Francois“.

„Apoi am simţit că nu mă mai puteam des­curca singur. Aveam prea multe probleme. Moartea prematură a lui Xavier a fost pentru mine o rană adâncă care nu s-a închis nici­odată. M-am gândit mult la ce spun acum: în viaţa mea am făcut multe greşeli. Dacă Xavier ar fi trăit în continuare, aş fi făcut cu siguranţă mai puţine greşeli“, mărturisea Kenzo, care s-a retras din modă în 1999. Desig­nerul a murit pe 4 octombrie la Spitalul American din Neuil­ly-sur-Seine (în apropiere de Paris), răpus de Covid la 81 de ani. Moartea lui a survenit la doar patru zile după ce brandul lui şi-a prezentat colecţia de primăvară-vară 2021 la Săptămâna Modei de la Paris.