Melancolia dusă la disperare: viaţa artistei Dalida, care s-a sinucis, împovărată de eşecuri în dragoste

Frumuseţe, talent şi o vulnerabilitate ca o rană deschisă. Aceasta a fost Dalida, al cărei fantastic succes profesional nu a fost suficient pentru a salva din durerea eşecurilor personale

Muzica lui Dalida are zvâcniri de o tristeţe sfâşietoare. La fel ca ea. Paroles Paroles, Gigi L'Amoroso, Besame mucho, Histoire d'un amour, Je suis malade, J'Attendrai, Mourir sur scene, Love in Portofino... Ascultându-le nu ai cum să nu te gândeşti şi la viaţa ei, mai ales dacă ştii câteva detalii despre artista care s-a luptat constant să-şi ascundă adânca depresie de ochiul sfredelitor al publicului.

Prima ei încercare de a-şi pune capăt zilelor s-a întâmplat când avea doar 34 de ani - cu o supradoză de pastile, într-un hotel din Paris, la o lună după ce iubitul ei, Luigi Tenco, se sinucisese. Luigi îşi încheiase în mod stupid socotelile cu lumea pe 27 ianuarie 1967 pentru că... nu câştigase festivalul de la Sanremo. Tenco a fost găsit în camera de hotel chiar de Dalida, cu un glonţ în tâmpla stângă şi un bilet de adio lângă el, în care anunţa că gestul lui era împotriva juriului şi a publicului de la Sanremo... Cei doi abia se logodiseră.

După doar câteva luni de la tentativa ei de suicid, Dalida a rămas însărcinată în urma unei aventuri cu un student italian de doar 22 de ani, căruia i-a dedicat cântecul ei de succes Il Venait d'Avoir 18 ans. A ales să facă avort, iar în urma intervenţiei, a rămas infertilă. O lovitură a sorţii, fiindcă Dalida îşi dorea copii cu ardoare, dar dintr-o legătură stabilă. Vestea infertilităţii i-a adâncit depresia artistei care îşi căuta în continuare marea dragoste.

În 1972, a crezut că a găsit-o în persoana lui Richard Chanfray (foto jos), cu 7 ani mai mic decât ea, un splendid aventurier monden francez, care se prezenta ca în romanele de dragoste drept contele de Saint-Germain. Nu era, însă, iubirea izbăvitoare pe care o aştepta Dalida. La un an de la începutul legăturii lor, lansa piesa Je Suis Malade, care vorbea despre starea ei psihică ce se agrava. Asta şi pentru că relaţia lor părea să fie una din interes pentru un Chanfray frustrat de succesul ei în creştere şi iritat de faptul că faima ei nu se răsfrânge şi asupra încercărilor lui de a cânta, a picta şi sculpta. Era dornic să se afirme ca artist de orice fel. Totuşi, în ciuda acestor lucruri care şubrezeau relaţia, cei doi au fost împreună vreme de 9 ani, până în 1981. Parte din explicaţia rezistenţei relaţiei este şi dependenţa de faima ei a lui Chanfray. Dalida cânta în 7 limbi, iar asta a făcut-o să cucerească mai multe publicuri: englez, italian, francez, arab. Steaua ei strălucea mai tare ca oricând... 

Ea a continuat pe linia muzicală a tatălui ei, care avea studii de specialitate şi care, după o perioadă în care a cântat la vioară în taverne, a ajuns vioara întâi în orchestra Operei Khedivial din Cairo. Un tată pe care, însă Iolanda Cristina Gigliotti, pe numele său real, l-a urât din tot sufletul. Aşa cum ea însăşi mărturisea, fiindcă în copilăria ei fusese extrem de violent cu ea şi mama ei. Născută pe 17 ianuarie 1933 în Cairo, Iolanda a fost fiica lui Pietro Gigliotti şi a Filomenei Giuseppina, de profesie croitoreasă - un cuplu de italieni care a mai avut doi băieţi pe lângă Iolanda. Bunicii lor imigraseră din Italia în Egipta la începutul secolului 20. După ce Pietro a ajuns să lucreze la operă, familia şi-a cumpărat o casă cu două etaje în Cairo. Până atunci, viaţa lor de familie părea una împlinită. Dar după ce tatăl ei a fost închis alături de alţi italieni, de către forţele aliate, în 1940, în timpul războiului, în închisoarea Fayed din deşert, viaţa lor n-a mai fost la fel. Eliberat în 1944, Pietro s-a întors alt om din închisoare: unul care îşi bătea copiii şi nevasta. Aşa a ajuns Iolanda să-şi urască tatăl, dorindu-şi să moară. Ceea ce s-a şi întâmplat în 1945: Pietro a murit, având un abcces cerebral. Multă vreme Dalida a crezut că dorinţa ei a fost malefică...

În adolescenţă, şi-a dorit să se afirme participând la concursuri de frumuseţe fără ştirea mamei ei. Câştigând, însă, a apărut în ziar, iar când a văzut, mama a pedepsit-o, tăindu-i părul. Dar Iolannda nu a renunţat la visul ei, convingându-şi în cele din urmă mama să o lase să facă ce vrea. Şi astfel s-a angajat ca model la Donna, o casă de modă din Cairo, iar în 1954, la 21 de ani, s-a înscris la concursul de frumuseţe Miss Egipt, pe care l-a câştigat. Aşa a început să primească oferte care veneau de la cineaştii egipteni, apărând în filme cu noul nume de scenă Dalila. În acelaşi an pleca la Paris, sperând ca acolo să se afirme ca actriţă. Dar eşecul iniţial în actorie a fost cel care a împins-o spre muzică. A început să ia lecţii de canto şi să cunoască oamenii influenţi din muzica pariziană după ce a apărut în spectacole de cabaret, schimbându-şi din nou numele din Dalila în Dalida. În 1956 şi-a lansat prima piesă care avea să devină hit: Bambino. Tot atunci s-a căsătorit cu Lucien Morisse,directorul artistic al unui post de radio de succes şi cel care a ajutat-o să semneze primul contract ca interpretă, dar căsnicia a durat doar 5 ani, până în 1961.

Au urmat nişte ani în care succesul şi popularitatea ei au crescut constant cu noi şi noi hituri - în paralel, trăind, însă, diverse iubiri care nu o împlineau. În 1966, avea să-l cunoască pe platourile televiziunii RAI de la Roma pe cantautorul italian avangardist Luigi Tenco. Au cântat în duet Dansul lui Zorba şi s-au îndrăgostit, iar în septembrie, acelaşi an, managerii ei italieni au făcut fatala sugestie de a participa alături de el la următorul festival de la Sanremo. Iar Dalida a luat tragica decizie de a accepta, deşi în anii anteriori refuzase ofertele venite dinspre Sanremo... Cântecul ales pentru festival a fost şi el predestinat: Ciao, amore, ciao. După eşecul de la Sanremo, Luigi şi-a luat de-a binelea adio de la ea şi de la lume. A fost o lovitură care i-a zdruncinat din temelii psihicul şi-aşa fragil.

A doua lovitură a venit în 1970, când a aflat că fostul ei soţ, Lucien, s-a sinucis, împuşcându-se în cap. Iar lovitura care avea să-i pecetluiască artistei căderea în abis a fost a treia tragedie similară. În 1981, dezamăgită, s-a despărţit de Richard Chanfray, contele de Saint-Germain, după o relaţie de 9 ani. Dalida avea atunci 48 de ani. La un an de la despărţire, Chanfray s-a sinucis luând barbiturice şi înhalând gazele de eşapament ale maşinii lui. Era a treia oară când un fost iubit se sinucidea. Părea ca şi când Dalida purta în ea o durere covârşitoare, care se scurgea şi în trupurile iubiţilor ei, ce cădeau apoi doborâţi, doar pentru ca ea să îşi poată continua succesul. 

După moartea lui Chanfray, Dalida a început să meargă în India pentru a medita alături de un guru şi a-şi găsi pacea interioară. Dar nicio soluţie nu a mai ajutat-o să rămână pe linia de plutire. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut într-o profundă depresie. În noaptea de 2 spre 3 mai 1987, Dalida şi-a dorit mai tare ca oricând să moară, luând o supradoză de barbiturice. Şi a plecat, lăsând în urmă un bilet cu mesajul: "Viaţa e de nesuportat pentru mine. Iertaţi-mă".