Viaţa mai puţin ştiută a lui Aleksandr Lukaşenko. El e ultimul dictator din Europa
Aflat de 26 de ani la putere, Liderul Belarusului şi-a asigurat, în mod fraudulos, un al şaselea mandat.
Când Europa de-abia se trezea din amorţeala în care a aruncat-o criza pandemică, în Belarus conflictele politice ardeau mocnit în aşteptarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale din august. O ţară cam de dimensiunea României, dar cu o populaţie la jumătate cât a noastră, ruptă de la sânul „maicii“ U.R.S.S. în 1990, dar nu şi eliberată din lanţurile totalitarismului, pe care Aleksandr Grigorievici Lukaşenko (66) o păstoreşte din 1994 fără prea multe obstacole.
Până acum! Căci, deşi vecinii de la Apus (Polonia, Letonia şi Lituania) au îmbrăţişat ideologia democrată, Belarusul a rămas fidel politicii sovietice, graniţa estică cu Rusia fiind mai mult formală. La începutul anilor ’90, când Lukaşenko a preluat puterea în aşa-zisul Belarus independent, constituţia îi permitea doar două mandate prezidenţiale de câte 5 ani, dar în 1996 el a cerut extinderea mandatului la 7 ani. Referendumul pentru prelungirea mandatului a fost catalogat drept un „fals fantastic“ de către şeful comisiei electorale, care a fost demis şi ulterior dat dispărut în 1999. Iar aceasta nu este singura dispariţie controversată!
Mai mulţi politicieni şi jurnalişti pro-democraţi au avut parte de aceeaşi soartă, slaba opoziţie permiţându- i lui Lukaşenko să-şi instaureze propria dictatură. De aici, şi porecla sa de Lukaşescu – cu aluzie la epoca lui Ceauşescu. Şi uite cum, în Belarusul supranumit „mica Rusie“, el le-a făcut pe plac, pe rând, şi lui Boris Elţîn, şi lui Vladimir Putin ori „locotenentului“ acestuia, Dmitri Medvedev. Iar anul acesta, pe 9 august, a fost reconfirmat în funcţie cu peste 80% din voturi, la finalul unui scrutin furat. Scaunul său nu mai este, însă, de neclintit, de când opoziţia a prins glas prin intermediul miilor de manifestanţi ieşiţi în stradă la îndemnul contracandidatei Svetlana Tihanovskaia, pe care tinerii o urmează ca altădată ucrainenii pe Iulia Timoşenko.
Dar cum a ajuns Aleksandr Lukaşenko de la un simplu şef de colhoz la preşedintele de neînlăturat al Belarusului? Greu de stăpânit încă de mic, fiind crescut doar de mamă în mediul sărac din Kopîs, Aleksandr n-a excelat la învăţătură, cât la problemele pe care le făcea, fiind în evidenţa miliţiei încă din anii de şcoală. Înscris la un institut pedagogic, care ar fi trebuit să-l disciplineze, şi trimis mai departe să studieze Istoria, pentru a deveni profesor, tânărul s-a orientat către o cale mai uşoară de-a se realiza: s-a înscris în Partidul Comunist, de unde a şi primit ca primă funcţie şefia unei cooperative agricole. Un timp, i-a mers bine ca inginer agronom, dar ambiţia de-a urca în ierarhia de partid după schema clasică l-a făcut ca, după stagiul militar efectuat la grăniceri, în trupele KGB, să devină unul dintre cei mai fervenţi activişti de partid, având diverse roluri, de la instructor de cadre la şef de ferme şi fabrici.
După 1985, s-a declarat a fi unul dintre susţinătorii reformelor lui Gorbaciov, ceea ce l-a şi propulsat în politica nouă de la Minsk. Dar tot el a fost singurul deputat care a votat împotriva destrămării Uniunii Sovietice! Un gest la care alegătorii săi din 1994 ar fi trebuit să fie mai atenţi înainte să-l voteze cu ambele mâini, doar pentru a scăpa de comunistul Vyaceslav Kebic. Iluziile democratice au fost înlocuite cu nostalgiile sovietice, adversarii fiind declaraţi „duşmani ai poporului“ şi orice critică fiind scoasă în afara legii. Vă sună cunoscut? Mai mult, industria a continuat să aibă drept client principal Rusia. Până şi produsele din propria lui fermă de la Ozerny au ajuns pe masa lui Putin, căruia i-a trimis de un Revelion trei saci cu cartofi! De altfel, imaginile cu el strângând recolta de cartofi de pe propria tarla au fost depăşite ca popularitate doar de cele cu Gérard Depardieu cosind cot la cot cu el la moşia de la Ozerny şi de cele cu Steven Seagal, pus într-o ipostază şi mai ridicolă, aceea de-a gusta dintr-un morcov proaspăt scos din pământ. Desigur, Depardieu şi Seagal sunt două personaje ele însele controversate prin prietenia arătată oligarhilor slavi, ultimul făcând chiar o pasiune din a se apropia de liderii comunişti. Dar, trăgând linie, şi două artificii de imagine care i-au servit lui Lukaşenko.
Tot în parteneriat cu Moscova, a pus la punct un program nuclear, deşi, cu 30 de ani în urmă, Belarusul a fost acoperit de un nor radioactiv provenit de la explozia reactorului de la Cernobîl, iar populaţia a dezvoltat diverse afecţiuni de pe urma deşeurilor radioactive. Dacă-l întrebi, însă, de boli, el nu crede nici în existenţa noului coronavirus. „Economia trebuie să funcţioneze şi oamenii trebuie să mănânce“, crede el, propunând ca reţetă de prevenţie vodka, sauna şi munca. „Mai bine mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi“, susţine el, considerând că oamenii îşi fac singuri rău: „Cum poţi trăi cântărind 135 de kilograme? Inima ta nu rezistă! Ai un corp bolnav şi virusul te atacă“. Asta în condiţiile în care el însuşi, la 65 de ani, şi-a impus un regim hiperproteic: „Eu mănânc trei ouă la micul dejun, carne la prânz şi peşte la cină, în orice cantitate, dar mai am şi gustări între mese. Important e să faci sport, mişcare cel puţin două ore pe zi.“ Iar alegătorii l-au văzut adeseori fie alergând, fie schiind sau la o partidă de hochei, întocmai ca amicul Putin.
La fel de dezinvolt este şi în viaţa personală. Deşi în acte a rămas căsătorit cu iubita sa din liceu, Galina, care l-a făcut tată de două ori, Lukaşenko a trimis-o să locuiască separat spre finele anilor ’90 şi nu s-a sfiit să-l prezinte public pe fiul său nelegitim, Nikolai (16), în toate vizitele oficiale. Ori, mai recent, să o numească deputat pe iubita sa de 23 de ani, Maria Vasilevici, a cărei calitate principală este că a ieşit pe locul al treilea la concursul Miss World.
Puterea lui, însă, slăbeşte vizibil şi, în ultimii ani, au tot fost mişcări de stradă. Regimul lui e arătat cu degetul pentru diverse crime politice şi e suspectat şi de plănuirea atentatului terorist din 11 aprilie 2011, de la metroul din Minsk. „Da, nu sunt un sfânt. Îmi ştiţi latura aspră. Nu sunt etern. Dar dacă îl veţi nimici pe primul preşedinte, îi veţi distruge, la fel ca în ţările vecine, pe toţi ceilalţi“, a spus Lukaşenko, făcând aluzie la soarta lui Ceauşescu. Şi e deja clar că e tot mai vulnerabil, de vreme ce a fost văzut purtând armă şi vestă antiglonţ, iar jurământul de învestitură l-a depus în secret. Totul sub supravegherea Kremlinului, care şi-a reconfirmat supremaţia la Soci, unde Lukaşenko i-a cerut lui Putin protecţia.
