Exclusiv pentru OK! Cindy Crawford: Sexy business
Acum zece ani, Cindy spunea „Adio“ defilărilor, nu fără o umbră de nostalgie. Era conştientă că oricâte alte proiecte profesionale ar fi început, lumea şi-o va aduce în primul şi-n primul rând aminte ca model. De-atunci, şi-a anunţat de vreo câteva ori întoarcerea, de fiecare dată amânată. Nimeni nu a pus concret punctul pe „i“, dar adevărul e că Cindy aparţine unei şcoli vechi, a cărei vreme a cam apus.
Cu toate astea, în peisajul hollywoodian al întruchipărilor de sine adesea vulgarizate, fostul topmodel nu şi-a pierdut din şarm când a mărturisit că a apelat la chirurgia estetică pentru prima oară la 29 de ani, dar că, 15 ani mai târziu, dacă i se face foame în creierul nopţii, se duce în bucătărie şi-şi ostoieşte chinul fără prea mare regret. Din gura oricui, asta ar fi sunat drept sacrilegiul suprem! Nimeni nu ştie însă mai bine decât Cindy că moda chiar se întoarce şi că tinerele domniţe vexate de chinul unei vieţi raportate la secundele de schimb dintre ţinute chiar au nevoie de un model bine ancorat în realitate.
OK! S-a schimbat ceva în viaţa ta de când ai împlinit 40 de ani? Cindy Crawford N-am simţit nimic, dar prefixul ăsta sperie lumea. Mi s-a întâmplat ca, în ajunul zilei mele de naştere, să fiu întrebată: „O, Doamne, cum te simţi acum că eşti pe cale să treci şi pragul ăsta?“.
Mi-ar plăcea mai degrabă ca 50 să fie noul 40! (râde)
Nu, poate şi pentru că în Los Angeles femeile de 50 şi de 60 de ani arată senzaţional! Să ai grijă de tine e o adevărată cultură în oraşul ăsta.
Chirurgia plastică mă sperie. Încă mă sperie.
În L.A., te uiţi pe stradă şi la orice pas vezi femei cu operaţii estetice făcute prost. Mă plimb cu soţul meu şi el mi le arată. Acum, aş spune că e o alegere mai elegantă să îmbătrâneşti frumos.
Medicul la care merg de-atunci, Jean-Louis Sebagh, este chirurg plastician şi mi-a recomandat o paletă de injecţii cu vitamine, care fac minuni. Împreună cu el am şi creat o gamă de cosmetice foarte apreciate.
Încă mai fac destule şedinţe foto, îmi plac foarte mult. Mi-e dor de ritmul vieţii pe care îl aveam atunci şi regret faptul că m-am desprins complet de el, pentru că e mult mai greu să fii mamă 24 de ore din 24 decât să faci o şedinţă foto. Ideea e că, oricât de mult mi-ar plăcea, la ora 15.00 mă ridic şi plec acasă la copiii mei.
Cu câteva dintre ele, cu Christie Turlington, Naomi şi Tatjana.
Pentru că vremurile sunt altele. Fetele astea sunt piele şi os, dar, atât timp cât revistele le vor pune pe coperte, nimic n-o să se schimbe. Plus că e mult mai greu să obţii acum de lucru, să devii imaginea unei campanii de amploare.
Nu, încă o aştept.
Deocamdată, mă simt grozav, am doi copii şi pot să şi lucrez, fără să simt că sacrific momente dedicate exclusiv lor.
Da, sunt implicată în multe proiecte. Am o linie de produse cosmetice, una de mobilier, o groază de întâlniri şi, în plus, şedinte foto peste şedinţe foto.
Încă mă uit peste toate planurile şi prezentările. Încerc să deleg sarcini, dar e vorba de numele şi de imaginea mea.
Probabil lipsa oricărei temeri de-a fi nefericită. Vreau să mă bucur de viaţă şi să mi-o petrec şi să lucrez alături de oameni frumoşi.
Că am cumpărat un bilet pe o navă spaţială. Nici nu ştiu cum a apărut, dar vreau să le spun tuturor că-mi voi trăi şi ultimele clipe fericite pe pământ, după care voi zbura în spaţiu, dar nu voi avea nevoie de bilet! (râde)
Foto: Deichmann
