INTERVIU „Am filmat două zile cu actorii din «Tânăr şi neliniştit»“! Andreea Zoia, despre cum a cucerit Dubaiul, acolo unde a jucat în celebra producţie
„Am ştiut că voi trăi aici de cum am văzut Burj Al Arab“, povesteşte Andreea. Reţeta succesului ei include, însă, pe lângă frumuseţe, o ambiţie de fier şi... multe cursuri de perfecţionare
De cum o vezi pe Andreea Zoia înţelegi de ce a reuşit ca life coach care se bucură în Dubai de un public din care nu lipsesc oamenii cu cele mai înalte funcţii în mari companii. Are o carismă extraordinară. Este genul de femeie care domină încăperea în care este şi, din primele cinci minute de discuţie, îţi transmite energie şi o stare de bine fantastică. Dacă la toate astea adăugăm un look de manechin, care a transfomat-o în imaginea companiei aeriene Emirates, dar şi o poveste de viaţă inspiraţională, avem deja un pachet de succes. „Am fost norocoasă în ultimii 15 ani să-mi fac o familie de prieteni în Dubai şi atunci asta îmi ostoieşte dorul de ţară. Te poţi simţi acasă oriunde eşti“, spune Andreea. Despre drumul ei din Focşaniul natal pe înălţimile Dubaiului am stat de vorbă într-o dimineaţă, la cafea, ca şi când aş fi luat parte la unul dintre cursurile ei de life coach.
Andreea, când te-ai hotărât să te muţi în Dubai? Andreea În liceu n-aveam nicio idee despre ce vreau să fac cu viaţa mea, ştiam că aş vrea să devin avocat. Iar profesoara noastră de geografie ne-a adus o revistă şi ne-a arătat o poză cu mirificul Burj Al Arab. În acea secundă am hotărât că eu voi trăi în Dubai. Şi apoi care a fost drumul? Tu ai câştigat Miss Podgoreanca... Da, în 2002. Aveam 18 ani atunci. Se întâmpla în Focşani, un oraş de 100.000 de oameni. Vindeam cosmetice şi o colegă mi-a luat din produse, promiţându-mi că mă va ajuta să le vând. Dar a plecat în Italia şi nu mi-a mai dat banii. Ca să acopăr paguba, m-am înscris la un concurs de frumuseţe, Miss Podgoreanca, la care premiul întâi era chiar de 1.000 de euro. Şi am câştigat. Iar la doi ani după acest concurs, ai plecat în Dubai. Aşa e. După ce văzusem Burj Al Arab în revistă, rămăsesem cu acest gând. Le povesteam celor din jur şi toţi râdeau. Nici măcar nu ştiau unde este Dubai în 2004. Dar mama ta n-a zis: „Unde pleci singură, nu te las să pleci...“. Ba da, aşa mi-a zis. Dar eu am păcălit-o în felul următor: „Dă-mi voie să mă duc trei luni ca să văd ce şi cum şi dacă e bine stau, dacă nu, mă întorc, promit“. Însă ştiam că nu mă mai întorc. Eram foarte hotărâtă. Şi curajoasă. Nu, mama a fost curajoasă, pentru că atunci când eu aveam 7 ani şi sora mea 1 an, tatăl meu a murit şi ea ne-a crescut cu o sumă infimă de 100-200 de dolari pe lună. Ea a dat cea mai mare dovadă de curaj, pentru că eu nu ştiu cum e să fii o femeie de 37-38 de ani şi să creşti doi copii, să-i ţii la şcoală... Când ai ajuns aici, care a fost impactul? Ah, plânsete.
Aşa e, dar eu mi-am dorit cu tot dinadinsul să plec de pe străzile înguste mici, cu blocuri cu 4 etaje din Focşani şi să-mi întind aripile.
Da, aş fi putut să alunec şi cunosc fete care au făcut asta. Dar eu ştiam foarte clar că voiam să vin să-mi clădesc un viitor. Am venit cu un contract de hostessă într-un restaurant, am lucrat acolo o săptămână, nu mi-a plăcut. M-am întors în ţară. Apoi am revenit în Dubai ca instructor de fitness pentru un hotel.
Mergeam prin mall. Am văzut un fashion show, m-am dus la coregraf şi i-am spus că vreau să fiu manechin.
Da, dar în primele două-trei luni mulţi fotografi mi-au spus că am un nas mare, că nu am fizionomia bună. Aveam dinţii în toate părţile. Am început atunci să lucrez ca promoter, nu ca manechin, şi am strâns bani ca să-mi corectez nasul şi să-mi pun aparat dentar. După ce am ajuns să am acea simetrie a fizionomiei, am început cu adevărat cariera de manechin.
Da, cum ar fi Hermes. Am fost imaginea Emirates în 2011, într-o campanie care a fost în toate aeroporturile din lume.
Chiar a fost ca un vis devenit realitate, pentru că omul a cheltuit enorm pentru acel eveniment: cred că în jur de 5 milioane de dolari. A avut 30 de minute de artificii. Iar eu am fost gazda evenimentului care a avut un spectacol de divertisment. Atunci am simţit că am reuşit: eram prezentatoare în Burj Al Arab.
Eram supărată pentru că tocmai terminasem o relaţie cu cineva. Eram toată plânsă. Şi tocmai atunci agentul mi-a spus că mă vor cei de la Tânăr şi Neliniştit. Nu l-am crezut. I-am spus că n-am chef să ies din casă. Într-un final, după mai multe insistenţe, m-am scuturat: din plânsă, cu cearcăne, cu faţa roşie, mi-am pus o cămaşă de mătase verde, o fustă strâmtă de piele, un pantof cu toc, cea mai bună geantă, m-am parfumat, m-am rujat, am plecat şi am luat castingul. Am filmat două zile în Abu Dhabi, timp în care am stat cu toţi actorii de la Tânăr şi Neliniştit. Ştii cum eram: exact ca o mâţă care se uita în calendar. Mă uitam fascinată la ei. Erau atât de galanţi şi de calzi, ca o familie adevărată.
Am avut o relaţie cu un bărbat care era jumătate saudit, jumătate olandez. Şi o relaţie cu un bărbat libanez de origine musulmană. Şi sunt diferenţe foarte mari. Religia şi cultura lor îi fac să fie mai autoritari, ei trebuie să conducă mereu în relaţie. Religia are un rol clar în lifestyle-ul lor. Iar eu am înţeles cu multă vreme în urmă că nu mă potrivesc într-un astfel de tablou, fiindcă cei cu care am fost erau foarte stricţi cu religia lor.
Ocupându-mă cu modellingul, pe la 27-28 de ani am spus că nu mai pot face asta, să facă asta fetele mai tinere. Şi am continuat să prezint evenimente, iar în acest timp mi-am dat seama câţi oameni cu studii şi un anumit statut social erau temători, timizi, emoţionaţi când urcau pe scenă. Le-am spus să exerseze cu mine şi am văzut că în cinci minute aveam deja un mic impact asupra lor şi-mi mulţumeau. Atunci am realizat că am abilitatea aceasta de a relaxa oamenii şi am hotărât să studiez mai mult în această direcţie, să fac un curs de specializare pe care l-am mixat cu cunoştinţele adunate în experienţa pe scenă şi cu ce învăţasem la cursurile de actorie. În plus, am studiat acum trei ani cu Mihaela Tatu în România şi am învăţat mult despre cum să-ţi modelezi vocea şi cum să-ţi manageriezi emoţiile. Iar azi, cursurile mele sunt frecventate şi de manageri de companii. Acum îmi doresc mult să vin şi în România, pentru că am românce la cursul meu. Am fost şi invitată în vară de două companii din Braşov. Şi când am văzut că există cerere, m-am gândit: „De ce să nu mă întorc acasă şi să le spun povestea mea?“ Frica de vorbit în public se poate eradica în doar două zile de curs.
Foto: Sorin Stana
