Jennifer Jason Leigh: „Chiar simt că e Ultimul Mare Film pentru mine“
În anii ’90, cinefilii o anunţau drept „viitoarea câştigătoare de Oscar“. După 30 de ani de aşteptare, regina filmului noir a primit întâia nominalizare la Oscar!
Jennifer Jason Leigh
Peste 50 de filme din ’80 încoace şi nicio nominalizare la trofeul Academiei de Film – ratat de fiecare dată, pe nedrept, la limită. Dar şi-a revărsat pasiunea în roluri intense în filme indie, gândindu-se şi să renunţe, în final, la film, de dragul creşterii lui Rohmer, fiul de 5 ani cu fostul soţ, Noah Baumbach. Dar nu era destinul ei. Iar întâlnirea cu Tarantino, anul trecut, i-a adus rolul genial care i-a redresat calea ca artist: cel al deţinutei Daisy Domergue – „piperul“ acestui spaghetti western delicios, The Hateful Eight. Şi cel care i-a adus, neaşteptat, prima şansă la Oscar, pentru cea mai bună actriţă în rol secundar. „Când m-am trezit (21 ian.), aveam o grămadă de mesaje de la prieteni şi oameni de care nu auzisem de mult. O «alarmă» incredibilă! (...) Dar îmi imaginez ce cred unii: «Vai, ce drăguţ ar fi un comeback pentru ea». Dar e doar bucuria de-a juca“, mărturiseşte puţin reticentă pentru The Guardian. „Am fost în situaţia asta de-atâtea ori, că pot doar să apreciez prezentul. Trofeele sunt adorabile. Nu pot spune: «Ah, cine are nevoie de ele?», e drăguţ să le ai, dar atât. Sunt mulţi care merită să fie nominalizaţi şi nu-s“. Jennifer nici nu e genul care să epateze de dragul atenţiei Academiei. „Dar chiar simt că ăsta ar fi Ultimul Mare Film pentru mine“, referindu-se la plăcerea de-a juca în acest film de succes, dar şi la raritatea rolurilor bune pentru femeile mai în vârstă. „Am făcut un film minunat... De fapt, două; şi Anomalisa (n.r. animaţia lui Charlie Kaufman) este atât de intens şi de frumos... Filme pe care, când băiatul meu va fi mare, să le vadă şi să fie mândru, sper. Eu sunt! E chiar drăguţ să spun asta la 53 de ani!“
The Hateful Eight
O atitudine senină din partea celei care a intrat perfect în pielea unui criminale – rol la care au tânjit Michelle Williams ori Demi Moore şi la care Jennifer Lawrence era în cărţi!
Dar Tarantino era fascinat de tânăr de filmele lui Leigh şi-a meritat schimbarea. Ca şi sacrificarea timpului actriţei petrecut cu fiul ei: „Îl mai luam cu mine şi-i explicam: uite, ăsta e silicon, ăsta e cauciuc pentru rănile de pe faţă – era şocat. A fost şi scena în care mi se sparge nasul şi se inflamează, bineînţeles, cu proteză, iar el a refuzat să mă pupe când o aveam“. Rohmer e şi singurul care nu înţelege vâlva din jurul mamei sale, după cum a povestit Jen pentru People: „Chiar m-a întrebat: «De ce ai atâtea discursuri?» Păi, am primit o nominalizare la un premiu. E o onoare. «Nu poţi să o anulezi?»“. Dar a meritat pe deplin. „Niciodată nu m-am distrat ca la filmul ăsta. Cred că aşa au simţit toţi. N-am văzut vreodată atâţia bărbaţi înlăcrimaţi în ziua în care s-a strigat: «Gata, am terminat»!“, referindu-se la Samuel L. Jackson, Kurt Russell ori Walter Goggins. „Cu Kurt am fost legată cu cătuşe mai mereu. Când ne-am descătuşat,
a fost ciudat. Acum, când îmi ating încheietura, mă gândesc la el“, îşi aminteşte amuzată. Şi, chiar dacă, în 1992, declara că „viaţa ideală ar fi să joace personaje geniale, apoi să dispară“, noi sperăm că nu va fi aşa. Hollywoodul mai are nevoie de ea.
Foto: guliver/getty images/rex features
