Oreste și-a făcut "testamentul": "Cât de sărac eram când aveam bani, putere și faimă
Oreste recunoaște că nu a cunoscut fericirea atunci când avea bani putere și faimă, pentru că se simțea gol, și că a rătăcit mult timp până s-a regăsit.
‘Recunosc, oarecum rușinat, abia acum, cât de sărac eram când aveam bani, putere și faima.
Înconjurat de admiratie și laudat,de cele mai multe ori fără temei, creștea trufaș in mine, gândul că mă apropii de Perfecțiune…
Doamne, ce uriașă rătăcire își deschidea gura flamandă, fiind pregătită sa ma înfulece cu fulgi cu tot! (Aici fulgii sunt rămășițele aripilor de înger, arse in Cădere)
M-am trufit! Semeția înlocuise pe neobservate, dulceața privirii, cu o lumina rece. Zâmbetul altădată, binevoitor se prefăcuse în rictus. Aveam realmente senzația că ajungând cineva, pot face lucruri mărețe, spectaculoase, demne de reținut n cronica generației mele…
Ce prostie! Ce păcăleală! Cu fiecare cărămida pe care o puneam la fundația statuii in viu pe care mi-o înălțam singur spre cer, asemeni unui turn Babel, personal, pierdeam legătura cu pământul”, mărturisește Oreste.
Călătoria a fost lungă, dar a meritat. “A fost nevoie de mulți ani, aproape o viață să înțeleg de ce a umblat Mântuitorul desculț prin lume, de ce toți Sfinții sunt săraci și mai ales ca pentru înălțare este nevoie de smerenie, nu de aripi de ceara ca la Icar…
Acum, când am rămas, în sfârșit, gol precum un prunc, și la fel de vulnerabil, când nu mai am nici un cuvânt de spus, în Duhul Lumii, realizez cât de bogat am devenit.
Da, sunt miliardarul marilor emoții! Strâng acest uluitor capital al inimii in conturile sufletului meu și abia aștept clipa in care, chemând-ma la El, sa îmi fac testamentul, lăsând o moștenire tainică celor care m-au iubit, nu pentru ceea ce eram, ci pentru tot ce as fi putut deveni!
L-am scris de pe acuma, fiind pregătit!
Dincolo pe toți ne așteaptă
Sub cerul trist ca e târziu
Cărarea îngusta, ce o data
Am coborât-o spre pustiu
E vremea urcării de pe urma
Când obosiți ne punem sir
Urmând pastorul ca o turma
Pe crucea Lui cu spini de trandafir
Și răstigniți pe grele patimi
Abia când sufletul se frânge
Ne-om ostoi foamea cu azimi
Fiind vindecați de atâta sânge!”, mai spune Oreste.
