Marcello Mastroiani, titanul filmului italian

Pe 28 septembrie ar fi împlinit 93 de ani. Pentru valurile de cinefili de după război, Marcello a întruchipat chintesenţa masculinităţii italiene. A urât din răsputeri eticheta de latin lover primită după La Dolce Vita. Viaţa personală, cu amorurile sale interzise, i-a lipit-o, însă, constant la loc.

Marcello Mastroianni

A fumat până în ultima clipă a vieţii. Chiar şi atunci când ducea ţigara şi ceaşca de cafea la gură cu un tremur al mâinii. Cu toate acestea, şi-a purtat splendid cei 70 de ani. În pelicula I Dont Want To Talk About It, lansată cu patru ani înainte de moartea sa, în care juca un bărbat de aceeaşi vârstă cu el, a trebuit să fie făcut să arate mai bătrân. A mai interpretat de la acel film încă şapte roluri, până la despărţirea sa de această lume. A jucat până în ultima clipă a vieţii, adunând cinci decenii de carieră strălucită. Adică vreo 150 de filme, de la debutul lui din 1947, o filmografie în care a lucrat cu regizori ca Fellini, Visconti, De Sica, Antonioni, Altman, fiind nominalizat de trei ori la Oscar şi distins cu două Globuri de Aur, două premii BAFTA, un trofeu César, două premii la Cannes şi un Leu de Aur la Veneţia pen­tru întreaga carieră. Cariera lui a prins contur pe coa­ma valului puternic de cineaşti italieni postbelici, pre­cum neorealiştii Rosellini şi De Sica, succedaţi de stilul fantastic al unor Fellini şi Antonioni. Talentul său a fost descoperit chiar în primele luni după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce studia Arhitec­tura la Roma. Născut pe 28 septembrie 1924 în Fontana Liri, un sătuc din Apenini, provincia Lazio, în apropie­re de Roma, Marcello a crescut într-o familie săracă, tatăl lui reparându-i găurile din pantofi cu bucăţi de aluminiu. Ulterior, din cauza diabetului, Mastroianni Senior a orbit şi nu a mai putut să-şi vadă fiul jucând – doar să-i audă vocea în primele filme. Iar mama şi-a pierdut auzul, dar îl sorbea din priviri pe ecran. Sunt cei doi oameni despre care Marcello a vorbit mereu cu duioşie. Despre femei, ocolea mereu răspunsurile. Dar despre Ida şi Ottone Mastroianni ar fi povestit oricât, amintindu-şi amuzat cum îi deranjau pe cei din sala de cinema fiindcă vorbeau prea tare, comentând avid fiecare scenă din filmele fiului lor. La fel cum ar fi vorbit şi despre fratele lui, Ruggero Mastro­ianni, care a fost editor de film, lucrând la multe dintre filmele lui, şi care, parcă asemenea unei dureroase dovezi a legăturii speciale dintre ei, a murit în acelaşi an cu el, cu trei luni înainte...

Cu Anita Ekberg, în La Dolce Vita - 1960

Iniţial, Marcello şi-a dorit să se facă architect – asta ca să fie mai mult decât tatăl lui, de profe­sie tâmplar, şi la înălţimea unchiului Umberto Mas­troianni, un sculptor de succes. După terminarea li­ceului, s-a înrolat în armată, fiind trimis să realizeze hărţi pentru trupele în retragere ale lui Mussolini. Luat prizonier de către nemţi, a reuşit să evadeze, ascunzându-se în Veneţia. Întors la Roma, a început să studieze Arhitectura. La universi­tate avea să fie şi descoperit cu adevărat, în piesele de teatru de la cercul de artă drama­tică al studenţilor, acolo unde într-o seară a jucat alături de Giulietta Massina, cea care avea să devină soţia lui Fellini, regizorul care l-a transformat în superstar pe Mastroianni. După o serie de roluri secundare, în 1950 a pri­mit cel dintâi rol principal, în pelicula italiană Atto di accusa.

Zece ani mai târziu, rolul lui Marcello Rubini din La Dolce Vita, alături de Anita Ekberg, avea să-l consacre la nivel mondial. Impactul fil­mului a fost extrem de puternic. De-aici a fost preluat termenul de paparazzo, fiindcă aşa îl poreclise Rubini pe prietenul lui fotograf. Tot aici lumea a văzut pentru prima dată bărbatul cuceritor care purta ochelari de soare în inte­rior şi pe timpul nopţii: Mastroianni a inventat asta. Iar, după film, actorul s-a trezit cu nume­roase scrisori în care era întrebat de unde erau ochelarii şi hainele pe care le purta. „Îmi amin­tesc de o expresie, citită atunci prima dată în­tr-o revistă americană: că eu eram antieroul. După o perioadă a eroilor întruchipaţi de ac­tori ca Gary Cooper şi Clark Gable, filmele lui Fellini şi Antonioni au născut opusul. Un băr­bat care-şi descoperă limitele, incapacitatea şi care-şi trăieşte fanteziile erotice ca un copil. Deci nu un erou. Un bărbat fragil într-o poveste pentru inte­lectuali. Asta da, mi-a plăcut“, spu­nea actorul într-un interviu. „Dar habar n-am cum, de la acest film, am ajuns să port eticheta de latin lover. Picioarele mele sunt nişte beţe de chibrit, iar chipul meu nu are forţa unui sex simbol. Clark Gable, Humphrey Bogart, Paul Newman ştiau ce fac. Dar eu habar n-am. Dacă ei au fost eroi, eu sunt un nonerou!“

Cu SOPHIA LOREN - ”Soţia preotului”

După La Dolce Vita a urmat unul dintre ro­lurile lui preferate, playboy-ul impotent din Bell’ Antonio, apoi Divorţ italian, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, în 1963. Iar lista succeselor a continuat cu pelicula de excepţie a lui Fellini 8 ½, distinsă cu două Oscaruri şi alte trei nominalizări, în care a jucat alături de Claudia Cardinale. Faimosul regizor a avut o colaborare aşa strălucită cu actorul, încât l-a numit, la un moment dat, alter ego-ul său, cei doi lucrând împreună la alte trei filme, prin­tre care La città delle donne. O altă colabora­re de succes a avut-o cu Sophia Loren, alături de care a ajucat prima oară în 1965, în Ieri, azi, mâine, care a primit Oscarul pentru cel mai bun film străin. Aşa se năştea unul dintre cele mai de succes cupluri de pe marele ecran din cinematografia europeană, cei doi jucând îm­preună în mai multe pelicule, printre care Că­sătorie în stil italian şi Soţia preotului.

Cu soţia sa, actriţa Flora Carabello.

La data la care devenise celebru actorul era deja căsătorit cu Flora Carabella, fiica unui compozitor pe care o cunoscuse la universi­tate. Cea care avea să-i rămână soţie până la moarte, în ciuda infidelităţilor lui. Se însurase în 1950, iar anul următor venise pe lume fii­ca lor, Barbara, de­venită designer de mobilier. Nici soţia, nici mama – nici Marcello însuşi nu au ascuns legăturile lui extraconjugale. „Era ironic, îi plăcea viaţa, dar nu era ni­ciodată superficial“, spune Barbara, sub­liniind că oricât de des ar fi călcat strâmb, tatăl ei îi fusese mereu alături.

„M-am îndrăgostit pentru prima dată la 12 ani de o fată pe nume Silvana. Am întâlnit-o în parc, am însoţit-o acasă, iar la uşa casei era ritualul unui mic sărut. De atunci, în femeile mele am căutat-o întotdeauna pe acea Silvana şi actul sexual pentru mine a fost întotdeauna extensia acelui mic sărut. Cu alte cuvinte, nu sunt un latin lover“, spunea Mastroianni, care nu pierdea nicio ocazie ca să conteste etiche­ta primită după La Dolce Vita. În acelaşi timp, însă, recunoştea că îi fusese imposibil să ră­mână fidel. Pe de-o parte contrazicea, pe de alta alimenta ştirile de tip „Ce-a mai făcut latin loverul“. Iar adesea se amuza pe tema asta în interviuri. „Cred că asta e ceva specific italian. Să ai şi soţie, şi amantă. Şi asta se întâmplă fi­indcă avem nevoie de amândouă, avem nevoie de două personalităţi diferite. Şi poate că nu ştim exact ce avem nevoie: cămaşa albă sau pe cea bleu? Nu ne putem decide, aşa că le alegem pe amândouă! Îi admir pe cei care rămân cu aceeaşi femeie toată viaţa. Ori pe cele care ră­mân cu acelaşi bărbat. Dar cred că e îngrozitor de dificil“, decreta el. Cu atât mai dificil când ai partenere de film precum Jacqueline Bisset, Monica Vitti, Faye Dunaway şi Catherine Deneuve, cu care Marcello a trăit adevărate pasiuni.

Cu Faye Dunaway.

Dunaway l-a iubit până într-acolo încât l-a vrut de bărbat. Şi a aşteptat trei ani să divor­ţeze de Flora. Doar că italianul n-ar fi renunţat în ruptul capului la căsnicia lui. După trei ani, cumplit de dezamăgită, Faye l-a părăsit, înţe­legând că niciodată nu va fi doar al ei. „L-am iubit ca o nebună“, a mărturisit ea. „Nu mai în­tâlnisem niciodată un bărbat ca el. Reuşise să mă facă să mă simt atât de protejată…“

Cu Catherine Deneuve povestea a mers mai departe, iar din acest amor clandestin s-a născut şi un copil: actriţa Chiara Mastroianni. Când Catherine şi Marcello s-au întâlnit, şi ea era măritată, nu doar el. S-au îndrăgostit la filmările pentru Ça n’arrive qu’aux autres, în regia lui Nadine Trintignant. Ea avea 28 de ani, el, 47. Au urmat alte trei pelicule făcute împreună. „Divorţează dacă vrei!“, i-a şop­tit Flora Carabella infidelului ei soţ. Cu toate astea, Marcello nu asta voia. El şi Flora trăiau deja separaţi, iar legea care autoriza divorţul în Italia abia fusese adoptată, dar Flora era femeia lui în faţa lui Dumnezeu de peste 20 de ani. E adevărat, nu mai exista pasiune în­tre ei de multă vreme, dar îi lega încă o tandră prietenie. Iar Flora ştiuse mereu să-l ierte de câte ori sucombase în faţa farmecului parte­nerelor lui de pe ecran. Căci Marcello făcea parte dintre bărbaţii care se lăsau seduşi, dar şi părăsiţi în egală măsură. Iar Flora a înţeles foarte devreme că soţul ei era mereu în cău­tare de altceva… De altfel, regizorul Luchino Visconti, cunoscându-l, i-a dat Florei un sfat: „Acceptă-l aşa cum este, se va întoarce mereu la tine!“.

Cu Catherine Deneuve

Fiica lui şi a amantei Catherine Deneuve, Chiara Mastroianni, a venit pe lume la cli­nica Spontini din Paris, pe 28 mai 1972. „Lui Marcello îi datorez cel de-al doilea copil al meu. Mi-am dorit din tot sufletul ca al doilea copil al meu să fie conceput cu Marcello“, re­cunoştea Catherine. Doi ani mai târziu, însă, Catherine decidea să rupă relaţia. Probabil la fel de apăsată precum Faye Dunaway de pre­zenţa unei soţii care nu avea să dispară din peisaj. Datorită fiicei Chiara, pe care o adorau, au continuat, însă, să rămână în relaţii bune. „Întotdeauna le-am spus femeilor să uite ac­torii, fiindcă actorii nu sunt capabili să iubeas­că la modul serios tocmai pentru că, pardoxal, sunt atât de plini de dragoste“, spunea Mas­troianni plin de umor, ca pentru a explica viaţa lui punctată de amoruri extraconjugale. „Oa­menii te iubesc şi, când te simţi atât de iubit de mase de oameni, devii egoist şi nu mai eşti capabil să oferi în schimb, să dai înapoi. Aşa că, dragi femei, mai bine căutaţi-vă un funcţi­onar la poştă, un constructor, un camionagiu!“. Asta înseamnă că n-a suferit niciodată după o femeie? „Câteodată poate am mai plâns. Dar după şase luni, m-am întrebat dacă a fost vorba de orgoliu rănit sau de suferinţă reală...“ Oare brava? Cine poate şti?! Când un reporter l-a întrebat poza cărei femei o poartă în portofel, Marcello şi-a scos porto­felul şi l-a scuturat, pentru a-i arăta că are un carneţel, nişte cărţi de credit şi bancnote, dar nici urmă de fotografia vreunei dame... După Deneuve, prin 1976, Mastroianni a în­ceput o poveste de iubire cu regizoarea italiană Anna Maria Tatò, cea care avea să-i rămână amantă până la finalul vieţii lui. Ea a şi realizat, de altfel, cel mai reuşit docu­mentar despre viaţa lui, la un de la dispariţia actorului, Marcello Mastroianni: I Remem­ber. Totuşi, în această poveste, unii ar spune că Flora Carabella, cea care a urmat sfatul lui Visconti, a câştigat, rămânându-i soţie lui Marcello până la moartea lui, în 1996. S-a stins din cauza cancerului pancreatic, o boală pe care a ascuns-o mai multă vre­me, de teama că, dacă cei din industrie vor şti despre suferinţa lui, nu-i vor mai oferi ro­luri. Fiindcă şi-a dorit să joace până în ultima clipă. Şi aşa a făcut… La moartea lui, Fontana di Trevi a secat pentru o zi, ca tribut adus lui Marcello, cel care altădată filmase acolo una dintre cele mai senzuale scene din istoria ci­nematografiei, alături de Sylvia (Anita Ekberg). Aceea rămăsese, de altfel, şi una dintre cele mai dificile scene de amor din cariera lui, aşa cum îşi amintea cu umor într-un interviu. „Stăteam până la genunchi într-o fântână cu apă ca gheaţa, filmând iarna, în amurg, cu Ani­ta Ekkberg, o suedeză a cărei piele era aşa albă încât, atunci când i-am atins obrazul cu de­getele mele pătate de nicotină, arătau atât de închise la culoare, că machieuza a trebuit să le aplice şi lor machiaj. Îmi amintesc că Fellini s-a uitat la degetele mele şi mi-a spus că nu ştiu să mă şterg cum trebuie la fund!“.

Familia clandestină. Catherine Deneuve şi Chiara Mastroianni

 foto: Getty Images