Oana Mareş: „Dragoş e regizorul fericirii mele“

E o replică dintr-un film. „A 25-a oră“ se numeşte. Toate momentele care con­struiesc felul nostru de-a fi au fost, la un moment dat, foarte aproape să nu se întâmple niciodată.

E o replică dintr-un film. „A 25-a oră“ se numeşte. Toate momentele care con­struiesc felul nostru de-a fi au fost, la un moment dat, foarte aproape să nu se întâmple niciodată. Dacă luăm lu­crurile în detaliu, vedem cum fiecare din­tre noi am fost foarte aproape să nu fim niciodată. Detaliul face ca momentele să se coreleze într-o poveste. Iar mai multe poveşti se sincronizează con­struind o viaţă. În timpul interviului, şi Dragoş, şi Oana, îmi povesteau că au avut tot timpul senzaţia că lucru­rile doar aşa se puteau întâmpla. Sunt oameni care trăiesc un şir superb de detalii sincronizate pozitiv. Atunci când regizorul vieţii e sus. Nu jos. Apoi fiecare ia rolul acesta. Şi continuă lucrarea.

Cu ce te ocupi, Dragoş?

Dragoş Desenez. Creez obiecte. Glassworks se numeşte firma noastră. Producem mobilier. Uite, masa asta e făcută de noi.

O meserie curată.

Eu şi asociatul meu am început cu 2.000 de dolari, în 2001. Ne-am luat rulete, foi şi borma­şini şi aşa am început. În 2008, am fost prezentaţi de cei de la Money Channel ca fiind firma cu cea mai mare creştere.

Eşti un tip relaxat sau stresat?

Agitat. Aşa e caracterul meu.

Şi intri cumva în conflict aici cu Oana. Calmul ei pe mine mă agită foarte mult.

Oana El e Leu, eu sunt Taur.

Ar fi trebuit să fim două firi dificile. Nu suntem.

Oana, cea pe care ai cunoscut-o în cadrul relaţiei voastre, e diferită faţă de cum anticipai că ar fi?

E exact cum mi-aş fi dorit.

Eşti un băiat foarte invidiat, Oana fiind una dintre femeile frumoase de la TV.

De ce să mă invidieze, nu pot doar s-o admire?!

Când ai văzut-o prima dată?

Am văzut-o la televizor, cu trei săptămâni înainte s-o cunosc. Mi-a plăcut cum râdea. Prietena asociatului meu lucra la Gsp TV, unde a fost colegă cu Oana, la un moment dat. Şi am întrebat-o pe ea despre Oana.

Şi avea o părere proastă...

Nu. Dar mi-a zis că e o fire mai dificilă, un om rece. Că nu doar că e greu de mulţumit, dar nici nu arată că e nemulţumită. Urma să ne întâlnim peste trei săptămâni, într-un club, la un concert. Bobonete, îl ştii pe Bobonete?! El, culmea, era prieten şi cu mine, şi cu Oana. Împreună cu colegii lui de la Stand Up Comedy, care fac acum “Las Fierbinţi“, ăla de pe Pro TV, au zis să mergem la concertul ăsta. Am ajuns acolo. Era şi Răzvan, de la matinalul de la Antena 1.

Era toată gaşca lor. Cu Mărgineanu, cu toţi...

Şi la un moment dat, vine şi Oana. Eu mă gândeam c-o să mă fâstâcesc. Cum fac toţi bărbaţii. Că o să stau să mă uit toată seara ca bou. Că n-o să am curajul ăla. Fiind şi de la televizor, era şi mai mare prăpastia.

Eu eram şi într-o perioadă dificilă. Tocmai stabilisem divorţul. Şi urma în vreo trei săptămâni să primesc actele. Venisem doar la insistenţa unor prieteni.

Bobonete a aflat că mie îmi place de ea.

Şi a venit Bobonete la mine. Zice: „Dom’ne, am un prieten foarte bun, căruia îi place emisiunea ta. Aş vrea, dacă vrei, să vii să-l saluţi şi să facem noi o glumă, să-i spui: «Dragoş, de când voiam să te cunosc!»“. Am zis că hai, bine, cum e ăsta insistent. M-am dus şi i-am zis treaba asta. A fost un moment uşor penibil, după care ne-am văzut fiecare de-ale lui acolo. Ne-am întâlnit apoi la bar. Şi, primul lucru care mi-a venit, zic: „Auzi, dar tu câţi ani ai?“. Mi se părea foarte tânăr. Zice că are 34. Apoi mi-a căzut geanta pe jos.

Şi asta a fost prima întâlnire. După care îmi închipui că s-a mobilizat Dragoş.

Bobonete şi-a dat seama că ne-am plăcut şi l-a sunat pe Dragoş. Apoi pe mine. De-aia de atunci a rămas naşul nostru. M-a sunat Dragoş şi am vorbit, cum se vorbeşte la început... ore întregi. Ne-am propus iniţial să aşteptăm o perioadă până să ne cunoaştem mai bine. N-am rezistat. La noi era şi problema cu presa agitată în jurul subiectu­lui. Oricum, ei erau pe o altă pistă.

Presa era pe drumul ei.

Nouă ne-a fost foarte teamă de momentul în care presa va începe să se intereseze despre subiect. El neavând nicio legătură cu presa până acum...

Am avut legătură, că am fost atunci la Money Channel.

Felul ăsta al tău de-a fi, greu de mulţumit, de exemplu, mi se pare că te face să fii un om care greu devine fericit.

Nu e ceva cu care trăieşti uşor. Cu vârsta, am devenit mai tolerantă. Şi prin prisma experienţelor pe care le-am avut, am zis să nu mă mai grăbesc spre nefericire.

Pari un om rău.

Rău, adică să fac rău cuiva, nu. Rău, dacă sar la ceartă repede, poate că da. Dar cred că mă cert doar cu oamenii care contează pentru mine. Doar cu ei pot să mă cert. Cu restul, am o indiferenţă naturală.

Te-a învăţat Dragoş să fii fericită?

Mă face fericită. Cred că m-a resetat un pic.

Din cele pe care le-aţi trăit până acum, care e momentul care descrie cel mai bine fericirea?

Sunt două, cel puţin pentru mine. Ambele au legătură cu liniştea şi relaxarea. Poate şi din cau­za lumii în care trăim şi din cauza perioadei agitate în care ne-am întâlnit. O noapte când am fost la peşte şi am rămas acolo. A făcut el un cadru, cu muzică, cu şezlong. Şi cerul era frumos şi totul se auzea într-un fel anume. M-a inundat un sentiment de linişte şi plăcere, în cadrul căruia mi-am dat sea­ma că asta mă face pe mine fericită.

Pacea sufletească.

Liniştea, dar şi faptul că omul pe care-l iu­beşti e acolo. Să fie el acolo. Şi să vezi că el constru­ieşte cadrul acela. Că el e regizorul fericirii. Atunci mi-am dat seama că uitasem ce-mi place mie mult.

Asculţi şi te enervezi că totul arată prea bine şi întrebi: dar defecte nu are? Că Dragoş prea e aşa, şi aşa, şi aşa.

Sunt foarte exigent.

Ăsta nu e defect.

Ba e. De aici derivă defectele. Fiind exi­gent, devii cicălitor, obsedat de tot felul de lucruri. Devii bolnav când nu sunt toate lucrurile cum crezi că trebuie să fie. Devii pisălog. Eu nu pot să mă­nânc în restaurante, că mi se pare imediat mânca­rea proastă. Nu pot să merg într-o discotecă, mi se pare că preţurile trebuie afişate. Şi mă enervez că mi se pare că mă fură. Şi aşa îţi stric buna dispozi­ţie, neputând să mă detaşez de felul cum sunt pe interior, cum face Oana. Ea îşi ia un „pokerface“ şi-şi vede de treaba ei.

Vă daţi seama cum o să fiţi voi doi la bătrâneţe...

Eu o să fiu sigur administrator de bloc. Şi Oana o să aibă grijă de mine.

Pentru femeile frumoase, bătrâneţea e complicată. O trăiesc cu senzaţia de femeie frumoasă.

Marketingul esteticienilor ne-a dat peste cap. Că noi înainte n-aveam această problemă. Eu nu mă tem, am gene bune.

Rămăsesem la al doilea moment de fericire.

Da, a fost tot un moment de linişte, de împăcare, în care mi-am asumat rolul de „produs media“ şi am învăţat să fiu ferictă altfel.

Vorbim despre un moment...

S-a întâmplat la mare. Am fost împreună la Vama Veche. Am trăit un moment în care m-am gândit: „Lumea e atât de mişto!“. Mergeam la pes­cărie, beam vin alb, trăiam simplu. Au fost momen­te în care mi-am dat lumea peste cap, când am realizat cu cât de puţin am fost ferici­tă! Ce tot căutăm noi, în fond?!

Bun. Rămân la împărţirea pe momente şi te întreb. Care e acela în care ai simţit că Dragoş e mai mult decât unul cu care ai o relaţie? Că vrei să aveţi un copil împreună...

Şi faptul că l-am văzut în rolul de tată... El are o fată din relaţia anterioară. Şi pe lângă asta, sunt momentele acelea ale tale, ale femeii, când stai şi te gândeşti dacă ai face asta. La mine a venit foarte re­pede răspunsul. Şi mi-am dat seama aşa, din tot sufletul, că da.

Copilul inhibă momentele astea cu Vama Veche şi aşa mai departe.

Le pune pe pauză.

Ea o să nască în octombrie, dacă totul decurge bine. Şi n-o să avem nicio problemă cu asta. Noi, la anul, vom fi din nou în Vama Veche. Sau în altă parte. Con­sider că aşa trebuie să fie. Copilul trebuie să crească împreună cu părinţii.

Copilul a fost o decizie sau o întâmplare?

O decizie.

Noi am aflat că ea e însărcinată la vreo trei săptămâni de când au început discuţiile pe care le are orice cuplu cu privire la protecţie.

Din prima lună am avut această discuţie în glumă. Că noi, cu genele lui şi ale mele, ar trebui să facem un copil. Din glumă, a devenit serios.

Am fost la Berlin într-o vacanţă. Când ne-am întors, am aflat că e însărcinată.

Cum aţi reacţionat când aţi aflat?

Eu, nefiind un om care se exteriorizează uşor, am avut o reacţie ciudată. N-a fost ca-n filme.

Eu dau vina pe societatea în care trăim. În momentul când afli că o să ai un copil, începi să te gândeşti la partea administrativă, care te termină nervos. Te bucuri că o să mai vină un suflet în casă, apoi, pe mine cel puţin, mă termină când mă gân­desc la ce urmează, de la şcoală până la doctor.

Societatea te sperie când e vorba de copil. Dar noi vorbeam despre momentul emoţional.

Eu m-am bucurat la maximum şi m-am gândit tot timpul că o să am un băiat. Oana a zis că nu, că o să fac numai fete.

Cum a reacţionat fata ta, Anastasia?

Maria Anastasia o cheamă. A reacţionat bine. S-a bucurat, fără gelozie, fără nimic. Am auzit că mai sunt copii geloşi. Nu e cazul ei.

Câţi ani are?

Are şapte ani.

Cum se înţelege cu Oana?

Foarte bine. O priveşte ca pe o prietenă.

E un copil foarte bun. Şi atunci reuşeşti să te înţelegi cu el.

Vorbeam despre momente. A fost un moment în care să fi avut un dubiu în privinţa relaţiei voastre, gândindu-vă că, până la urmă, n-o să fie cine ştie ce?

Din punctul meu de vedere, nu.

De-asta îţi povesteam întâmplările acelea. În urma lor, mi-am dat seama că n-am niciun mo­tiv să mă îndoiesc. Am căutat tot felul de cusururi. N-am găsit.

Aici e secretul acela pe care l-aş recoman­da: când te cerţi, să nu te desparţi. Să rămâi acolo. Aşa e simplu. Dar o relaţie nu se construieşte sim­plu. Oamenii sunt diferiţi.

Eu sunt mai impulsivă în certuri şi atunci el a susţinut foarte bine relaţia asta. Altfel, eram şi mai temătoare poate.

Am înţeles unde ai fost tu regizorul fericirii ei. Dar unde a fost ea regizoarea fericirii tale?

Au coincis situaţiile mele de fericire cu ale ei. N-am avut trăiri separate. Aş invoca aceleaşi mo­mente. M-am bucurat, în cadrul lor, că o pot face fericită. Pe ea a bucurat-o că e un om care o poate face fericită. Pe mine mă împlineşte că-mi reuşesc aceste lucruri şi că ea le primeşte. E o stare de bună dispoziţie pe care o am în fiecare zi când sunt cu Oana. Nu e o poveste de dragoste siropoasă. E o întâlnire care, după mine, trebuia să se întâmple şi atât. Trebuia să ne cunoaştem şi trebuia să ră­mânem împreună. Sunt nişte întâmplări care vin de sus.

Când ne-am cunoscut, ambii am trăit ace­eaşi senzaţie. „Băi, asta trebuia să se întâmple“. Pe noi asta ne aştepta.

Vorbeam din prima lună ca şi cum am fi fost împreună dintotdeauna.

De-aia nici n-a acceptat Dragoş ca eu să mă mai mut separat întâi. Eu am trăit totul într-o mare împăcare sufletească, că niciun efort al meu n-a fost inutil. Şi nicio suferinţă a mea n-a fost degeaba.

Eu sunt un om crescut cu foarte puţine confirmări. Sunt fericit că am găsit pe cineva care mă confirmă. Asta mă face fericit.

Foto: Andrei Păcuraru