OK! Legende:  Edith Piaf

Ieri s-a împlinit o jumătate de secol de la moartea celei mai mari artiste a muzicii franţuzeşti. Într-un an în care, în egală măsură, Patricia Kaas o celebrează printr-un turneu în care îi reinterpretează faimoasele cântece, iar un fost jurnalist de la „Le Monde“ o defăimează

Ieri s-a împlinit o jumătate de secol de la moartea celei mai mari artiste a muzicii franţuzeşti. Într-un an în care, în egală măsură, Patricia Kaas o celebrează printr-un turneu în care îi reinterpretează faimoasele cântece, iar un fost jurnalist de la „Le Monde“ o defăimează, lovind în mitul Piaf, printr-o biografie lansată acum câteva săptămâni.

Pentru francezi, acesta e anul Piaf. Cei 50 de ani care s-au scurs de la moartea ei n-au făcut de­cât să certifice farmecul nemuritor al cântecelor sale. Nu întâmplător, în iulie, a fost scoasă la vânzare casa ei din suburbia Parisului, Boulogne-Billancourt, unde Edith Piaf şi-a trăit povestea cu boxerul Mar­cel Cerdan, marea ei iubire. Şi nu întâmplător Robert Belleret, fost redactor la „Le Monde“, a aruncat o bombă pe piaţă, ca un lup viclean: „Piaf, un mythe français“, o biografie în care o descrie ca pe „un Don Giovanni feminin“, care a inventat detalii despre viaţa ei. Aşa se face că la Paris, printre alte manifestări în memoria ei, şi-au făcut loc şi discuţiile aprinse pe marginea dezvăluirilor lui Belleret, care a avut acces la 110 scrisori semnate de Piaf.

„Duplicitatea ei n-avea limite. A minţit mult despre viaţa sa, începând cu detaliile despre momentul naşterii. Piaf nu s-a născut pe o stradă din Paris, ci într-un spital“, spune Belleret. Dar aceasta nu e o temă nouă. France­zii ştiu asta de multă vreme. La câţiva ani după moartea ei, actorul Maurice Chevalier, care-i fusese prieten, a dezvelit o placă la nr. 115, pe rue de Belleville, dintr-un cartier sărac al Pari­sului, pentru a comemora locul unde legenda spune că a venit pe lume artista, asistată de doi poliţişti. Dar de ce n-ar fi asta o metaforă pen­tru anii ce-au urmat? Căci Piaf a avut o copilărie grea, scăldată-n sărăcie. Şi, la urma urmei, a fost mai întâi o voce a străzii... În realitate, Edith Gi­ovanna Gassion s-a născut pe 19 decembrie 1915 în spitalul Tenon, de pe rue de Chine. Mama ei, Anetta Giovanna Maillard, era o italiancă alco­olică, jumătate prostituată, jumătate cântăreaţă la colţul străzii. Iar tatăl, Jean Gassion, era acro­bat la un circ ambulant. Pradă viciilor, Anetta şi-a abandonat copilul în grija lui Jean, care, la rândul său, a lăsat-o în grija mamei lui, Louise, matroana unui bordel din Lisieux.

Ulterior, Edith însăşi avea să recunoască în autobiografia sa, „Ma vie“, că anii copilăriei i-au alterat pentru o bună vreme percepţia asupra relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie. „Mediul în care am crescut nu m-a făcut foarte senti­mentală. Credeam că atunci când un băiat îi transmitea semnale unei fete, fata n-ar trebui să-l refuze niciodată“, scrie Piaf, explicând ast­fel adolescenţa sa tumultuoasă. Căci, după ce tatăl ei s-a întors, luând-o cu el la spectacolele de circ, Edith a fugit la 15 ani înapoi la Paris. Iar un an mai târziu, rămăsese însărcinată cu un curier cunoscut tot pe stradă. Fiica lor, Marcel­le, n-a supravieţuit, însă, meningitei, murind la numai doi ani. După această tragedie, Edith a intrat într-o relaţie cu un proxenet pe nume Al­bert. Avea nevoie de un sprijin şi asta era lumea la care se raporta. Pentru ea, Albert reprezenta puterea, dar în biografia ei, artista susţine că nu s-a prostituat niciodată pentru el, ci a câştigat banii pe care i-i cerea cântând pe stradă.

Salvarea din promiscuitate a venit în 1935, când un domn bine îmbrăcat s-a oprit s-o ascul­te. Recomandându-se Louis Leplée, proprieta­rul strălucitorului nightclub Gerny’s, domnul a invitat-o la o audiţie. Aşa se năştea steaua lui Edith, fata zgribulită, de doar 1,42 metri, fără studii muzicale dar cu talent nativ, care a ve­nit la club într-o rochie ponosită, tremurând de emoţie. O imagine pe care Louis n-avea s-o uite, el fiind cel care i-a dat numele de La Môme („Vrăbiuţa“). Tot el avea să devină mentorul ei, introducând-o în lumea bună care frecven­ta localul său. Acolo s-a împrietenit Edith cu actorul Maurice Chevalier, cu scriitorul Jean Cocteau şi cu poetul Jacques Borgeat, cel care s-a transformat într-un alt fel de mentor: unul cultural. Căci micuţa cântăreaţă era conştientă de gravele lacune pe care le avea din lipsa stu­diilor. Azi, Belleret comentează despre greşelile gramaticale din scrisorile lui Piaf. Dar artista a încercat, pe câtă disponibilitate a avut, un fel de studiu prin corespondenţă cu Borgeat. Episto­lele către el, dezvăluite în biografia publicată de Carolyn Burke („No Regrets: Edith Piaf“) sunt înduioşătoare: „Fac progrese, nu-i aşa? Nu e mai bună scrisoarea asta? Spune-mi că e mai bună“, îi scria Edith, care, sub îndrumarea lui Borgeat, şi-a mai îmbunătăţit franceza, ba chiar a început să-i citească pe Baudelaire, Rimbaud şi Platon.

Piaf n-avea să se bucure prea mult de pavăza descoperitorului ei, Leplée, care în aprilie 1936 a fost găsit fără suflare în apartamentul lui. Fu­sese ucis. Devastată, Edith s-a trezit şi suspectă în cazul crimei... Avea nevoie de un nou protec­tor, aşa învăţase reţeta. Iar ea, fragilă şi deruta­tă, cum avea să se descurce? A găsit ajutorul în influentul om de afaceri Raymond Asso, care nu doar că a scăpat-o de suspiciunea de crimă, dar a şi preluat frâiele carierei sale. Astfel încât, curând, biletele la spectacolele ei se vindeau ca pâinea caldă. Dar Asso avea un „defect“: era în­surat. Un „defect“ cu care Edith avea să se lupte şi în alte cazuri. Şi care a dus la ruptura relaţiei.

După ce a venit războiul, a început o felie de viaţă extrem de controversată a marii artiste. De la concertele sale pentru armatafranceză şi turneul prin zonele de Franţă neocupată, „Vrăbiuţa“ a ajuns să cânte la banchetele naziştilor. Ar fi putut face altfel? Era un nume dorit la orice petrece­re cu ştaif. Ce represalii ar fi suferit dacă ar fi refuzat invitaţiile, ca un act de frondă? O întrebare la care Edi­th n-a vrut să afle răspunsul, după o viaţă în care şi-aşa suferise enorm. Ulterior, desigur că o parte a francezi­lor au rămas cu întrebarea: ce-a făcut ea exact în timpul războiului, de-a trăit de-a dreptul extravagant în aron­dismentul 16 atât de chic al Parisului, fix deasupra unui bordel, lumea care o tot atrăgea iremediabil şi care acum era intens frecventată de naziştii din cartierul general al Gestapo-ului… O vecinătate suspectă, pe care Belleret a tradus-o prin faptul că Edith ar fi fost, de fapt, colabora­toarea nemţilor şi nicidecum parte a rezistenţei france­ze, cum a susţinut ea. „Povestirile ei sunt pure fantezii, care au scăpat-o de pedeapsă după război (…) Piaf s-a scufundat într-un mediu lugubru, în care a rămas doi ani. În timpul Ocupaţiei, frecventa petreceri naziste sau se îmbăta la bordel“, scrie Belleret.

Jurnalistul contestă puternic că Piaf ar fi ajutat, con­form spuselor ei, 200 de prizonieri francezi să scape din Germania, după ce le-a furnizat în secret acte de identi­tate false, în timpul a două turnee. Adevărul a rămas ne­cunoscut, dar cu siguranţă Piaf a avut, pe acelaşi calapod cu cel al lui Coco Chanel, o dorinţă de fier de a-şi păstra confortul atât de greu cucerit. Şi gurile rele vor spune, poate, că în atare condiţii, era normal ca ea să vadă, în cei mai crunţi ani de război, viaţa-n roz, în 1945 lansând cântecul „La vie en rose“. Dar lucrurile n-au fost chiar aşa, căci viaţa tot i-a cerut o suferinţă drept tribut. Toc­mai acum, părinţii au revenit în viaţa ei. Vremurile erau grele, iar oamenii şi-au dat seama că au o fiică faimoasă, care îi poate ajuta. Pe tatăl ei a fost bucuroasă să-l ajute fi­nanciar până când a murit. Mama sa, în schimb, a revenit în aceeaşi variantă viciată. „Biata mea mamă, demnă de milă“, scria Piaf despre Anetta, pe care trebuia adesea s-o culeagă beată moartă de prin baruri. „Am încercat de pa­tru ori s-o fac să urmeze un tratament de dezalcoolizare, dar de fiecare dată a recidivat“, povestea Edith, care era, la rândul ei, pândită de acelaşi viciu după colţ. În august 1945, Anetta a murit după o supradoză de morfină.

În 1947, hotărâtă să cucerească America, a plecat să cânte la New York. Mica franţuzoaică a fost, iniţial, o stranie arătare pentru americani: „Piaf poartă prea mult mascara şi atâta ruj – arată de parcă-i curge sos de roşii din gură“, scria un critic american. Dar Carnegie Hall avea să devină o destinaţie frecventă de concerte pentru ea. Mai mult, această călătorie a marcat-o profund, adu­când doi oameni noi în sufletul ei: acum i-a cunoscut pe Marlene Dietrich, care i-a devenit foarte apropiată, şi pe Marcel Cerdan (foto), boxerul francez de care s-a îndrăgostit iremediabil. Era mai tânăr decât ea, dar Edith avea o slă­biciune pentru bărbaţii mai tineri. Şi era căsătorit, însă asta n-a împiedicat-o să străbată jumătate de Glob pen­tru a fi prezentă la meciurile lui ori să amenajeze un ring de box chiar în vila ei din Boulogne-Billancourt, pe care a cumpărat-o special ca să le fie cuibuşor de îndrăgostiţi.

În octombrie 1949, aflată în America, Edith l-a chemat pe Marcel, care se antrena la Paris, în vizită. Se topea de dorul lui şi, pentru a nu pierde timp preţios, i-a cerut să ia avionul în locul vaporului. O cerinţă pentru care şi-a înfipt apoi unghiile-n carne până la sânge când, a doua zi dimineaţă, s-a trezit aflând că avionul lui s-a prăbuşit. Pierderea a doborât-o pe fragila Piaf.

Apoi, ca un joc amar al sorţii, în 1951, a fost răni­tă grav într-un accident de maşină, din care a scăpat cu câteva coaste rupte şi un braţ fracturat... Totul par­că pentru a demonstra că nu putea fenta destinul care o trăgea puternic, ca într-o gaură neagră, spre aceleaşi vicii ce o uciseseră şi pe mama ei. Numeroasele fracturi au lăsat-o cu dureri chinuitoare pentru întreaga viaţă, pe care n-a ştiut să le combată altfel decât cu alcool şi morfină, de care a devenit dependentă. Ea însăşi scria cum odată şi-a injectat morfina direct prin rochie înain­tea unui concert. În paralel, rana pierderii lui Marcel nu se cicatrizase, dar Edith încerca s-o acopere cu petreceri în lanţ. Ajunsese chiar să urce beată pe scenă, încurcând versurile. Iar prietenii începuseră să nu mai bea în faţa ei şi să ascundă sticlele de alcool. „În aceste perioade, exista în mine o nevoie de neînvins de a mă autodistru­ge. Nimic nu mă putea opri. Crizele durau cam trei luni. Apoi, când ajungeam la fundul abisului, când toţi mă credeau pierdută, găseam puterea să mă ridic din nou. Curând, însă, mă prăbuşeam iar, până simţeam că înne­bunesc...“, scrie Piaf. La acel moment, era una dintre cele mai mari voci ale lumii, în rând cu Frank Sinatra – câşti­gând şi cheltuind pe măsură. Sau peste măsură... Belleret comentează că asta era viaţa ei şi că, de fapt, îi plăceau pur şi simplu bărbaţii, fără să fi avut vreo mare iubire. „Cum întâlnea un nou partener, scria că el e alesul, dar o lună sau un an mai târziu, era istorie“, comentează el, estimând că a avut vreo 50 de iubiţi.

Dar Piaf era temperamentală, pasională şi cu fie­care bărbat pe care-l întâlnea ar fi vrut realmente să trăiască marea dragoste, ca în „La Vie en Rose“, ale că­rui versuri le scrisese aproape dintr-o dată, cu creionul de sprâncene, pe spatele poşetei. Nu era frumoasă, dar vocea ei dramatică, renumele şi înfăţişarea de femeie-copil alcătuiau un straniu cocktail pentru bărbaţi. Pen­tru ea dragostea era şi ca o terapie în faţa alcoolului şi a morfinei, dar după ce îşi deschidea complet inima, dacă bărbatul nu îi răspundea pe măsură, Piaf avea şi orgo­liu... Şi se răzbuna. Iată de ce, după moartea lui Marcel Cerdan (când şi mai mult şi-a dorit o iubire pătimaşă cu care să umple imensul gol), o regăsim scriindu-i noului partener, campionul de ciclism Louis Gérardin: „Alune­cam spre catastrofă. Dar tu m-ai pescuit la timp. (...) Am jurat în biserică că, dacă vei veni, nu mă voi mai atinge de alcool. Vreau să te merit, trebuie să mă ajuţi să fiu mai bună, tu vei fi profesorul meu, iar eu te voi asculta, ca pe un stăpân adorat“, promitea Edith, care i-a cerut insis­tent lui Louis să-şi părăsească soţia pentru ea. Gérardin a refuzat, însă, iar artista, îndurerată, şi-a activat orgo­liul: „Sunt descurajată şi dezgustată“, i-a scris ea, înainte de a se răzbuna, anunţându-l abrupt că s-a căsătorit deja cu cântăreţul Jacques Pills: „Te-am avertizat că mă vei pierde. Sper că nu eşti rănit!“. Din păcate, nici această căsnicie nu i-a adus fericirea, după trei ani divorţând.

Edith ajunsese acum ca o clădire în ruină. Viciile o măcinaseră şi, la 42 de ani, arăta cu 15 ani mai bătrână. Cu mâinile tremurânde şi o paloare mortuară, s-a prăbuşit pe scena de la Stockholm, în 1958. Lumea a înţeles atunci că haosul din viaţa ei îi semnase condamnarea la moar­te. Iar jurnaliştii ajunseseră să meargă la concertele ei pentru a nu pierde eventualul moment „senzaţional“ al prăbuşirii finale. A revenit, totuşi, neaşteptat, în 1960, cu ceea ce avea să rămână cântecul ei emblematic: „Non, je ne regrette rien“. A urmat a doua căsnicie, de data asta un moft pe care şi l-a oferit, probabil simţindu-şi sfârşitul aproape. Edith era epuizată de alcool, morfină şi neferi­cire în lanţ. Pe grecul Theo Lamboukas, care avea doar 27 de ani (iar ea 47) l-a luat pentru iluzia tinereţii. O vreme s-a animat şi ea, implicându-se în cariera lui, căci Theo, deşi lipsit de talent, se visa un mare cântăreţ. În 1963, însă, Edith abia se mai putea ţine pe picioare. Su­ferea de cancer. S-a retras la casa de pe Coasta de Azur, unde s-a stins pe 10 octombrie 1963. În ziua înmormân­tării, pentru prima dată după război, circulaţia din Paris a fost oprită, 160.000 de oameni invadând străzile. Papa Paul VI i-a refuzat dreptul unei ceremonii catolice, din cauza stilului ei de viaţă. Dar lumea întreagă a suplinit această lipsă, chiar şi la Moscova, unde ea nu cântase, ruşii păstrând două minute de reculegere.

foto: guliver/getty images/rex features/image forum, arhiva adh

vezi aici mai multe fotografii