Kylie Minogue: ”Poate nu mi-a fost scris să-mi întâlnesc alesul”

Cu un nou album proaspăt lansat pe 6 aprilie, Golden, diva care va păşi peste o lună pragul vârstei de aur – 50 de ani – a vorbit despre provocarea de a cânta country şi despre căutarea eternă a jumătăţii sale, care a consumat-o sufleteşte, dar a şi inspirat-o mereu în muzică.

Un interviu surprinză­tor de sincer al aus­traliancei de numai 1,52 metri. La Mino­gue este gata pentru o nouă etapă îndrăz­neaţă în viaţa sa: pe 28 mai împlineşte 50 de ani, o vârstă care o prinde în plină promo­vare a celui de-al 14-lea său album de stu­dio, Golden, lansat pe 5 aprilie, pentru care a schimbat neaşteptat stilul, adoptând puter­nice infuzii country. Este, în acelaşi timp, o vârstă care o prinde în continuare în căuta­rea dragostei, după dureroasa despărţire de logodnicul său, Joshua Sasse. Despre albu­mul înregistrat în capitala muzicii country, Nashville, despre versurile terapeutice ale noilor cântece, dar şi despre starea fragilă de după despărţirea de Joshua şi alegerea unei cariere în defavoarea unui cămin cu copii ne-a vorbit mai deschis ca niciodată în acest interviu.

 Toată lumea a aşteptat curioasă acest album, spunând că ai trecut pe stilul country. Dar, de fapt, nu e adevărat… Eşti aceeaşi Kylie, dar cu altă sursă de inspiraţie. Cum ţi-a venit ideea de a înregistra în Nashville? E adevărat că nu mai fuseseşi acolo niciodată?

Kylie: Da, nu mai fusesem… M-am gândit mult la încorporarea elementelor country în muzica mea. E un fel de a scrie cântecele care-ţi cere să spui altfel poveştile, să scrii alte versuri, să cânţi diferit. A fost o adevărată provocare. N-a fost uşor să găsim mixul perfect, acel hibrid între country şi amprenta mea, dar odată ce l-am găsit, totul a căpătat sens.

Ţi-a plăcut Nashville? A fost oraşul aşa cum te aşteptai?

Mi-a plăcut la nebunie. Am stat două săptă­mâni acolo şi m-am bucurat de fiecare zi. Abia aştept să mă întorc. Înainte să merg acolo, am tot întrebat cântăreţi şi producători despre oraş, toţi mi-au spus că mă va cuceri şi mi-au trimis recomandări cu cele mai frumoase locuri pe care să nu le ratez.

Golden e foarte personal. Înţelegi multe despre viaţa ta din versuri. A fost un album terapeutic, prin care te eliberezi de nişte lucruri care te-au măcinat?

În prima fază, când am început să lucrez la el, exact asta a fost: eliberare pură. Dar forma cântecelor rezultate nu a fost cea mai bună. Cred că mă concentram doar pe cuvinte şi nu mă distanţasem suficient de experienţe pen­tru a face şi piesa să sune foarte bine… Toată acea fază m-a ajutat, însă, să mă repoziţionez, să-mi revin, să redevin puternică, dar să păs­trez emoţiile necesare pentru a compune… Şi întrebările. Întrebări pe care cred că şi le pune oricine: de ce ne schimbăm într-o relaţie? Ce căutăm, de fapt, în cel de lângă noi? De ce ni s-a părut că lucrurile merg bine, când nu era aşa sau de ce nu ne-am oprit şi ne-am dat sea­ma atunci când totul era bine?

Se pare că oricât de experimentat ai fi, când vine vorba de dragoste, lucrurile nu se schimbă, nu-i aşa? Suntem tot ca nişte adolescenţi în astfel de situaţii…

Fluturii din stomac sunt o stare minunată. Dar apoi se trece la nivelurile următoare ale iubirii, când începi să-l cunoşti cu adevărat pe celălalt şi să-l înţelegi, să pătrunzi în straturile profunde şi ştiu că oamenii cred despre mine că am eşuat la aceste niveluri. Dar poate că acesta a fost destinul meu până acum, să nu-l fi întâlnit pe „the one“. E multă presiune în ge­neral în jurul acestei idei: „the one“. O parte din mine crede că poate există pe undeva şi jumătatea mea. Dar o altă parte a sufletului îmi spune că poate nu există. Poate nu mi-a fost scris să-mi întâlnesc alesul. Poate asta nu-i e dat oricui. Ştii cum e? Le-am mai spus prietenilor: „Gata, niciodată nu voi cunoaşte pe cineva cu care să rămân, asta e“. Şi bing, chiar atunci cunosc pe cineva…

Ţi se pare că aşa ţi-a fost sortit? Că n-ai avut noroc? Sau crezi că nu le poţi avea pe toate: faimă, bani, frumuseţe, iubire?

Sincer, nu ştiu. Dar dacă ai avea totul, ce te-ar mai împinge spre ziua de mâine? Cum te-ai raporta la ceilalţi dacă ai avea chiar totul? Ai trăi pe un norişor… Tristeţea și suferinţa sunt parte din bucurie şi fericire. Dacă nu le cu­noşti pe amândouă… Stai, că am devenit prea profundă… (râde)

Asta mă duce cu gândul la cântecul tău nou de pe acest album, A Lifetime To Repair. E vorba despre acel sentiment: „Ce fac dacă mai trec printr-o despărţire? Cum voi face faţă?“.

Exact.

Iar o despărţire presupune şi plecarea din casa în care locuiai cu acel cineva şi puterea de a o lua de la capăt.

Aşa e. Şi mai ales atunci când ai avut o po­veste de iubire sub ochii publicului e cu atât mai greu. Dar nu e vorba doar de public. Ori­cine duce greu o despărţire importantă sub ochii familiei, ai colegilor. Şi e un moment în care te gândeşti: „Mai am puterea să trec prin asta?“. Probabil că da. Fără îndoială că eu îmi voi asuma riscul de a o lua de la capăt. Şi poate vor veni alte bucurii sau alte drame, dar ele sunt parte din viaţă.

Dar experienţa asta vine la pachet cu întrebările: „Cer prea mult? Eu sunt de vină? Cu ce greşesc?“. Te analizezi într-un mod care poate fi o tortură pentru psihic.

Da, oare eu sunt de vină? Cred că tuturor ne place să credem că ştim ce vrem şi ştim ce fa­cem, dar oamenii sunt fiinţe extrem de com­plicate. Şi e limpede de înţeles că nu e uşor să ajungi să convieţuieşti frumos cu o altă fiinţă ultra-complicată. Toate lucrurile astea sunt ca un combustibil pentru cântecele mele de dra­goste. Iar eu încă păstrez visul, încă mai cred că poate există dragostea aceea adevărată. Am văzut-o la oamenii din jur. Sunt oameni care au asta şi nu cred că există iubire fără compli­caţii. Trebuie doar să ştii să le manageriezi.

Dar sincer acum: dacă ai putea, ţi-ai da cariera în schimbul unei familii fericite, cu copii? Sau a existat vreun moment în viaţa ta când ai fost pe punctul de a face această mişcare?

 Au fost momente în care m-am gândit: „Ce tot fac? Mă-nvârt în cerc“. Nu sunt menită să fac ceea ce fac acei oameni cu familii fericite, dar de fapt nu ştii ce se ascunde în spatele uşii casei lor. Nu ştii dacă ei chiar toţi sunt așa fe­riciţi cum vor să pară. Cu toţii avem o mască socială… Dar întrebarea e foarte bună: oare aş da cariera pentru asta? Sincer, nu ştiu. Ceea ce fac e o parte integrantă din mine şi cum mă văd eu în lumea asta şi nu-mi imaginez cum ar fi să nu mai fac muzică. Nu ştiu dacă aş putea trăi aşa… Am văzut, în schimb, că pot trăi fără un partener de viaţă şi e OK. Desigur, cu toate minusurile la pachet. Dar nu-mi imaginez cum ar fi să nu mai pot cânta şi să compun.

Titlul noului album – Golden – l-ai ales pentru că simţi că te afli la vârsta de aur?

Am avut această frază în minte: „Nu sunt nici tânără, dar nici bătrână. Sunt la vârsta de aur“. Am tot fost întrebată cum e să rămâi pe val la vârsta mea în această industrie şi m-am săturat de întrebările de genul ăsta. Iar reali­tatea e că da, nu mai fac parte dintre tinerii muzicieni. Dar nu sunt nici bătrână. Cel puţin nu aşa mă simt. Şi cu acest gând am transfor­mat starea aceasta „golden“ într-o temă uni­versală. Nu poţi fi mai tânăr decât eşti. Dar nu te face nici mai bătrân. Nu te lăsa îmbătrânit de alţii. Fii golden! Fii tu însuţi şi străluceşte cât de tare poţi în acest moment al vieţii tale… E dificil când eşti întrebat despre vârstă. Poa­te biologic, corpul îţi spune un lucru, dar cu mintea priveşti altfel vârsta.

Cum vei sărbători pe 28 mai împlinirea vârstei de 50 de ani?

Cu stil. N-a fost genul meu până acum să dau petreceri mari de ziua mea. De obicei, îmi scot din sărite prietenele care-mi spun: „Vine ziua ta, ce plănuim?“. „Nu vreau să plănuiesc nimic, nu mai bine mergem la restaurantul din colţ?“. Anul acesta, însă, cred că voi da o mare petrecere la Londra.

În stilul lui Elton John?

Poate nu chiar aşa… (râde) Nu ştiu dacă pot concura cu Elton, să apar într-o caleaşcă, cos­tumat precum Ludovic al XIV-lea. Petrecerea mea cred că va fi o idee mai normală. (râde)



INAPOI LA PRIMA PAGINA