OK! goes to Dubai

Povestea lui Mihai Dăscăliuc, plecat din ţară pentru a-şi face propria afacere în Dubai: „În România trebuia ca totul să fie cu şpagă“

Povestea lui Mihai Dăscăliuc, plecat din ţară pentru a-şi face propria afacere în Dubai: „În România trebuia ca totul să fie cu şpagă“

Are trei companii în domeniul cosmeticelor şi 12 milioane de dolari cifră de afaceri, la care a ajuns în doar patru ani, dezvoltându-şi vechea pasiune pentru parfumuri. Mihai Dăscăliuc a crescut odată cu Dubaiul. La 26 de ani, când a ajuns aici în 2001, locul aces­ta era foarte departe de ceea ce este acum.

„În 2001 Dubaiul era întins numai pe două bucăţi, pe dreapta şi stânga canalului, şi erau doar trei mall-uri. Ultima clădire din Dubai era Burj Al Arab. Astăzi, Dubaiul nou în­cepe de la Burj încolo. Dubai Downtown, unde suntem acum, nu exista. La început, a fost doar o pancartă, apărută în 2004, pe care scria că aici va fi în curând cel mai prestigios kilometru pătrat de pe planetă. Şi noi cam făceam mişto de ei şi ne întrebam când va fi asta. În mai puţin de zece ani s-a întâmplat. În 2010 deja s-a inaugurat Burj Khalifa, care în 2004 era anunţat de un afiş”, spune Mihai Dăscăliuc.

N-a venit aici cu gândul de-a deveni mili­onar. Nici vorbă. A plecat cu un contract de vânzător într-un mall. Iar planul iniţial era unul cât se poate de modest: să strângă bani de o casă şi o maşină şi să se întoarcă în România: „A fost o decizie fortuită, pentru că mi se închise­seră toate uşile în România în 2001. Lucrasem deja cinci ani într-o mare companie de elec­tronice, iar compania se ducea către nicăieri. Soţia încercase şi ea pe partea de afaceri în România cu două saloane de înfrumuseţare. De asemenea, mergea descurajant treaba. Şi, când a apărut această oportunitate, am plecat ime­diat în Dubai. La acea vreme, nu prea existau posibilităţi să pleci în altă parte, încă ne trebuia viză să mergem până la Milano sau Viena. La fel şi pentru Dubai. Acum nu mai e cazul. Şi acea oportunitate - să vii cu un contract de vânzător la Dubai - pare foarte mică acum, dar atunci a contat. În 2001, un salariu bun era de 300 de dolari. Eu am venit pe 700 de dolari”.

„La primul job lucram într-un department store şi vindeam ceasuri de lux. Aveam clienţi numai dintre cei bogaţi. Deci am intrat direct în lumea asta de vânzări pe articole de lux. După trei-patru ani am început să cresc, după ce am învăţat sistemele de aici, să mă adaptez mai bine cu clienţii şi cu staff-ul multicultural. Am fost merchendiser, superviser, şef de magazin, şef de departament, brand manager, division manager şi am încheiat ca general manager. În 14 ani, am crescut de la vânzări până la director general. Angajaţii erau 100% expaţi. Localnici deloc. Doar patronii erau localnici. Majoritatea localnicilor preferă să lucreze în instituţii de stat, guvernamentale, pentru că aceste posturi se plătesc foarte bine şi intenţia lor este de a-şi servi ţara“, adaugă Mihai Dăscăliuc.

Una dintre diferenţele de sistem faţă de Ro­mânia a fost stilul de management. Lucru pe care l-a preluat ulterior şi în propria afacere: „După ani de lucrat în România, venind aici am fost foarte surprins de stilul relaxat de mana­gement. Uneori mi s-a părut chiar prea rela­xat. Când spuneam: «Vreau să plec în vacanţă poimâine, îmi trebuie o zi liberă, vreau să-mi schimb programul», în 99% din cazuri răspunsul era «Da». E şi o cultură unde şi pierderea face parte din business, sunt luate ca parte din obişnuinţă. Şi eu cred că un anagajat mai puţin stresat e mai eficient. Pentru că dai mai mult în momentul în care simţi că faci parte dintr-o familie, nu dintr-o corporaţie. Iar pentru mine asta a contat enorm, fiindcă eu, ca manager, nu am avut dintre cele mai mari salariile“.

De la general manager, la propria afacere

După trei ani de senior management, şi-a dat seama că sunt oportunităţi mult mai mari decât a sta într-o corporaţie într-o poziţie de unde nu mai putea creşte: „Iniţial, venisem aici să stau trei-patru ani şi să mă întorc în Româ­nia. Nu a mai fost cazul. Planurile s-au schim­bat când am descoperit oportunităţile de aici şi am văzut câte uşi mi se deschid. După ce am observat aceste dezvoltări masive, am zis OK, rămân aici. Nu mi-am propus să devin direc­tor general în Emiratele Arabe, nu mă vedeam stând aici 18 ani şi alţi ani care vor urma“.