Povestea neştiută a rivalităţii dintre Jose Carreras şi Placido Domingo

Cântă împreună de zeci de ani pe scenele lumii şi îi leagă o trainică prietenie. Asta după ce o dramă a pus capăt unei adversităţi acerbe între ei.

Jose Carreras şi Placido Domingo, 2008

Spania fracturată de azi este, după cum bine ştim, rezultatul unor vechi animozităţi între catalani şi madri­leni. Şi, din păcate, acest război surd s-a dat la toate nivelele sociale şi chiar culturale. Pentru noi, spectatorii acestei lupte pentru autonomie a Catalunyei, pare ciudat cum doi oameni atât de talentaţi precum te­norii spanioli José Carreras şi Plácido Domin­go ar putea să se duşmănească din cauza unor motive politice. Dar da, aceasta era o stare de fapt în 1984, care s-a transformat într-una dintre cele mai notorii rivalităţi.

José Carreras este un catalan get-beget, născut pe 5 decembrie 1946 la Barcelona ca Josep Carreras şi crescut în sânul unei familii de clasă mijlocie, care s-a refugiat timp de un an în Argentina, în timpul războiului civil din Spania. Primind valorile insuflate de tatăl său, profesor la bază, şi crescut cu lecţii de pian şi canto, cu apariţii concertistice precoce şi cu studii la Conservator, tânărul Carreras s-a do­vedit a fi cel mai promiţător tenor catalan, dar şi cel mai înfocat adept al separatismului.

La fel a evoluat şi madrilenul Plácido Do­mingo, născut pe 21 ianuarie 1941 în La Barrio de Salamanca, în apropiere de capitala spani­olă, şi crescut de la 8 ani în Mexic, unde fa­milia sa conducea o companie artistică axată pe zarzuela, un gen liric-dramatic cu accente tradiţionale. Şi el a urmat pianul şi, ulterior, Conservatorul din Ciudad de México, şi a de­venit faimos pe scenele din Statele Unite.

Curios este faptul că ambii aritişti spani­oli evitau să apară pe acelaşi afiş, iar când erau solicitaţi pentru spectacole fiecare pu­nea o clauză în contract, potrivit căreia avea dreptul să se retragă din concert, dacă va fi invitat şi „adversarul“. O situaţie care s-a acu­tizat vreme de patru ani, până în 1987, când José Carreras a fost diagnosticat cu leucemie. Avea doar 39 de ani când a ajuns ţintuit la pat de cumplita boală şi când doar transplantul de măduvă, transfuziile şi tratamentele ex­trem de invazive făcute în Statele Unite, unde mergea o dată pe lună, păreau unica salvare. După mai bine de un an, nu doar corpul era sleit, ci şi averea, care se împuţinase văzând cu ochii. Boala nu-l lăsa, însă, să urce pe sce­nă, să câştige bani pentru a-i investi în sănăta­tea sa, iar costurile mari ale acestor călătorii, medicamentele şi tratamentele medicale i-au golit conturile. Într-un final, speranţa a venit din partea unei fundaţii din Madrid, numită Hermosa, care oferea sprijin bolnavilor de le­ucemie. Practic, datorită acelei fundaţii, José Carreras a fost vindecat şi s-a putut întoar­ce la muzică. Abia târziu catalanul a aflat că fondatorul, donatorul principal şi preşedin­tele fundaţiei era Plácido Domingo, cel care înfiinţase Hermosa tocmai pentru a-l ajuta „din umbră“. Extrem de ruşinat, dar la fel de recunoscător, Carreras a găsit o cale inedită de a-i mulţumi, întrerupând un concert al lui Domingo de la Opera din Madrid şi îngenun­chind pe scenă în faţa acestuia. Emoţionat, la rândul său, Domingo l-a ajutat să se ridice şi, cu o îmbrăţişare cu adevărat frăţească, a pecetluit o mare şi adevărată prietenie. Una care s-a scris odată cu memorabilul fenomen al celor trei tenori: Luciano Pavarotti, Plácido Domingo şi José Carreras, un trio inegalabil în istoria artei lirice.

Întrebat, ulterior, în cadrul unui interviu, de ce a ales să-i întindă o mână rivalului său catalan, madrilenul Domingo a replicat: „Nu ne putem permite să pierdem o voce ca aceea a lui José... Aceasta este o poveste adevărată a bunătăţii umane şi ar trebui să servească şi ca exemplu, dar şi ca inspiraţie... Data viitoare când vei vedea o stea căzătoare, păstreaz-o în inima ta, este sufletul cuiva care şi-a atins scopul de a dărui dragostea şi altora.“