Interviu

Rona Hartner: „Sunt foarte timidă şi serioasă!“

Greu de crezut, dar aşa se descrie actriţa în viaţa personală! Noua concurentă de la „Te cunosc de undeva“ a revenit în România cu forţe proaspete, dar şi cu poveşti de viaţă şi de scenă nespuse încă.

Până să-mi explice exact cum stă trea­ba cu timiditatea, Rona Hartner (39) e, înainte de toate, extraordinar de energică şi veselă. O adevărată „one woman show“. Genul de actriţă per­fectă pentru noul sezon al show-ului de la Antena 1. O prezenţă plină de culoare, şi la propriu, şi la figurat. Dar sub nuanţele tari, ascunde şi sensibi­lităţi, dezamăgiri şi iubiri pierdute, despre care n-a evitat să-mi vorbească cu mult firesc şi naturaleţe.

Cum te-ai hotărât să participi la „Te cunosc de undeva“?

Rona Hartner Mi s-a părut o provocare extraor­dinar de ofertantă, pentru că am zis că e într-adevăr o ocazie ca lumea să vadă că sunt „show woman“. Şi-n acelaşi timp, discul meu, „Gypsy Therapy“, tre­buia să apară în noiembrie anul trecut, dar va fi lan­sat abia în mai, din cauza turneului care s-a prelun­git în Caledonia. Aşa că am constatat că mă aşteaptă o perioadă foarte calmă. Şi atunci am zis de ce să nu vin în România?! E, totodată, un prilej pentru fetiţa mea să înveţe româneşte. În Franţa e un pic ciudat s-o învăţ româneşte, toată lumea vorbeşte franceză în cercul nostru şi mie-mi place ca ea să participe la ceea ce se discută în jurul ei.

Dar fiica ta nu ştie deloc română?

Ştie cuvinte, melodii şi „Înger, îngeraşul meu“. Seara, spunem rugăciunile în română, spaniolă, en­gleză şi franceză. Aici, însă, ea aude că noi vorbim în română şi a început să repete ce vorbim. Aşa că mi-am zis că, în două luni şi jumătate, chiar că va învăţa limba. Am luat şi o bonă care vorbeşte şi franceză, şi română... Iar pentru Soumayla, expe­rienţa de a sta în România, ca să se impregneze de aerul de aici, este foarte bună. Până acum, am fost maximum câte un weekend cu ea în ţară.

Dar şi tu scrii pe Facebook doar în franceză!

Da, de 15 ani, de când stau acolo, chiar gândesc şi visez în franceză.

Asta se interpretează şi ca lipsă de patriotism...

Nu, am mai mulţi prieteni pe Facebook din Fran­ţa, dar nu e lipsă de patriotism. Când fac o chestie în România sau am un mesaj pentru români, scriu în română. Nu-mi pasă că Facebook-ul nu înţelege nimic. Când se întâmplă un eveniment în Franţa, scriu în franceză. Dar ce să fac dac-am ajuns să gân­desc în franceză?! De-aia am şi cerut dubla naţiona­litate. Când m-am trezit noaptea din somn vorbind în franceză, mi-am zis: „Gata, nu mai are sens!“. Şi-am cerut cetăţenia. Am două ţări. Am stat 25 de ani în România şi 15 ani acolo. Aproape o viaţă de om!

Cum e, până acum, experienţa de aici, de la „Te cunosc de undeva“? Vei interpreta vreun personaj pe care l-ai cunoscut personal?

Deocamdată, tot ce mi-au propus este dintr-un registru pe care nu l-am abordat încă şi mi se pare că aşa o să fie în permanenţă, vor să-mi facă sur­prize şi o să am numai capcane artistice, dar de ce nu?! Asta mă ajută să mă depăşesc. Eu le-am dat o listă din timp, în care le-am spus cam ce ştiu să fac şi pe cine să imit. Şi au făcut totul ca să n-am nimic din lista mea. (râde) Aşa că mă aştept la orice. O să râdem cu lacrimi. E o atmosferă incendiară aici.

Dar am văzut că ai deja programate concerte în Franţa. Cum o să te descurci cu emisiunea, cu cea mică?

Am să fac drumuri Bucureşti-Paris şi o voi lua pe Soumayla cu mine. Nu e uşor, dar nici imposibil. Eu cred că m-am născut în avion. (râde) Dar am doar trei concerte, iar asta e bine. În schimb, o să am multe concerte în România, cu Bartholo Claveria, care e un mare artist flamenco, de talia lui Paco de Lucia. Şi cred că, începând din martie, o să fac o expoziţie cu picturile mele, care n-au fost nicioda­tă prezentate în România. Să vedem ce impact vor avea. Eu am expus în toată lumea, numai aici nu.

Cea mică se mai vede cu Rocco Sedano, tatăl ei?

Fac în aşa fel încât să se vadă des. Petrec vacanţe tot mai lungi împreună şi se văd din două în două weekenduri. Raportul cu tatăl e foarte important. Iar ea n-a auzit niciodată un cuvânt rău despre tai­că-su, n-am amestecat nicio secundă sentimentele mele faţă de el cu ce sentimente ar trebui să aibă ea pentru taică-su, am vrut să fie ca o foaie albă, pe care o scriu ei doi şi, într-adevăr, au o relaţie extra­ordinară. El se depăşeşte pe el însuşi pentru copil. Şi-a dorit copil şi chiar se comportă foarte frumos, dar aduce şi un plus de disciplină, pe care eu nu pot s-o impun. Din mine face ce vrea. Eram la spec­tacolul lui Dan Puric şi, în culise, la un moment dat, Soumayla a început să mă împodobească... A făcut un copac de Crăciun din mine. A luat de pe-acolo lucruri, mi le-a legat, mi le-a pus în cap... A venit Dan Puric, m-a văzut aşa-n cabina lui şi mi-a zis: „Tu o iubeşti foarte mult pe fata asta. Şi e reci­proc“. (râde) Am să încerc, însă, să fiu şi mamă, nu doar cea mai bună prietenă, dar e mai dificil. Eu sunt ursuleţul ei de pluş, care, întâmplător, ştie să acţioneze şi o carte de credit. (râde) Răsfăţul e cu mama, educaţia e cu tata.

Dar ce ai preluat de la părinţii tăi, în felul în care o creşti pe fiica ta? Citeam că ai tăi te-au crescut neconvenţional pe vremea lui Ceauşescu, într-o casă cu toţi pereţii pictaţi şi ascultând jazz şi gospel....

Noi am fost trei copii şi ne-au educat în aşa fel încât să avem fiecare personalitatea lui. Niciodată n-am avut haine la fel: eu eram pe roşu, soră-mea pe verde, frate-miu pe bleu. Şi nimic nu ne-a făcut să ne imităm unii pe alţii, să vrem să avem ca celă­lalt. Iar cea mai importantă bogăţie pe care părinţii mi-au lăsat-o a fost încrederea în mine şi curajul de-a lua căi diferite în viaţă. Aşa am reuşit, pe curaj şi încredere în mine însămi. Sunt şi propriul meu manager. Acum, în sfârşit, colaborez cu un om extraordinar, Dana Cristescu, care are Prom’Art Creative. Dar, în general, niciun manager n-a putut să stea lângă mine, fiindcă după şase luni, pierdea viteza, rămânea câteva sute de metri în spate. Mi s-a întâmplat în Franţa să organizez şi turneul întregii mele trupe, ceea ce se întâmplă şi-n România. Ho­ria Brenciu şi alţi artişti sunt proprii lor manageri. Au chestia asta-n sânge. Şi eu o am. La mine, cred că vine de la părinţi, cum spuneam, pentru că ei mi-au spus că pot să fac orice. Acum, de exemplu, mă încurajează să deschid o şcoală de teatru în Franţa. Şi am ce să-i învăţ pe alţii: am făcut 30 de filme, am jucat în zeci de piese de teatru şi am 21 de ani de carieră. Dar eu nu mă simt încă pregătită, fiindcă asta îmi va ocupa mult timp şi încă am chef să fiu tot timpul pe scenă... Însă într-o zi voi face şi asta. Am ce să transmit şi fie că e vorba de actorie, muzică ori pictură, am studiat pentru fiecare. Nicio­dată n-am făcut lucrurile pe pile sau pe scandaluri.

Dar a existat un scandal, care ţi-a lăsat o etichetă pe care poate mulţi încă nu ţi-au dezlipit-o. A fost acela un moment în care te-ai simţit mai iubită în Franţa decât în România?

Da... Eu n-am vrut scandaluri niciodată. În România, cred că acel scandal, care mi-a fost provocat fără să-mi dau seama, a dat idei multora să se lanseze aşa, crezând că asta am vrut eu pe vremea aia. Atunci, în ’99, nimeni nu făcea scandaluri ca să se lanseze, acum toţi fac aşa. Şi mi-a părut rău că în România nu s-a pus deloc accentul pe ceea ce fac eu în Franţa. Acolo au fost şi Festivaluri Rona Hartner... Sau în Praga ori în Ucraina, unde, timp de o săptămână sau de un weekend, au rulat toate filmele mele. În România, n-a fost niciunul prezentat măcar la Patria. Mi s-a părut o lipsă de consideraţie artistică... Ca şi când nici n-aş exista în lumea artistică. A fost şocant, nu neapărat pentru mine, fiindcă eu am satisfacţii în alte părţi, cât pentru părinţii mei, care au investit timp, bani, curaj... În copilăria mea, să ai 12 profe­sori acasă, era un sacrificiu pentru părinţi. În fieca­re seară studiam altceva. Şi când să-şi încununeze şi ei succesul, să fie şi ei recunoscuţi ca părinţi model, să vină şi ei în costum la Patria, la o premieră, nu s-a întâmplat asta. Le-a fost furată munca de-o viaţă. Şi asta i-a dezamăgit cel mai mult. Dacă azi s-ar face un eveniment prin care să fiu, în sfârşit, apreciată cum trebuie, mama ar veni din Canada imediat, fi­indcă între timp a plecat. Tata a rămas aici...

Dacă ar fi să retrăieşti un moment important sau emoţionant din cariera ta, care ar fi?

Când mi-a fost anunţat premiul de la Locarno. De fapt, pe vremea aia vedeam semne peste tot. Când am plecat la Locarno, casa noastră a fost spartă de şoferul mamei, care ne-a furat şi ultimele bijuterii pe care nu ni le luaseră nici măcar comuniştii. Iar eu, pe vremea aia, investeam mulţi bani în aur şi-n pietre preţioase, fiindcă pentru noi, fiind din fami­lie de bijutieri, era o mândrie să ai mult aur. Ne-au luat atunci şi diamantele albastre, şi rubinele mele... Acum, când mă vezi, nu port multe bijuterii, pen­tru că lucrurile astea nu mai valorează nimic pentru mine. Acum sunt doar fiare. Ei, şi mi-a spus atunci mama: „Ne-au furat tot!“. Şi eu am zis: „Atunci o să iau premiu la Locarno! Hai să-ncep să-mi pregătesc discursul!“. (râde) Am spus: „E clar, acum trebuie să fie pentru mine momentul acela“. Şi atunci chiar am simţit că trebuie să plec din România. Nu pen­tru că îmi spărseseră casa, dar pentru mine a fost de parcă am scăpat de încă o valiză grea, pe care trebuia s-o car.... Şi cu o zi înainte de gală, am fost anunţată că am primit premiul, într-o competiţie în care erau actori din lumea întreagă, printre care şi Kate Winslet. Am plâns ca şi cum lui Dumnezeu i se făcuse milă de mine şi văzuse cât am muncit.

De felul tău, plângi rar? Când ai plâns ultima oară?

Ieri. Plâng rar, dar nu lupt împotriva lacrimilor, fiindcă ele sunt un dar de la Dumnezeu. Nu trebuie să fim depresivi, e o diferenţă. Iar oamenii care nu plâng pot să pice mai degrabă în depresie.

În toată această agitaţie profesională, te-ai şi logodit cu muzicianul francez Balbino Medellin. Ai anunţat asta pe Facebook.

M-am şi dez-logodit. De-aia am plâns ieri. De două săptămâni am rupt logodna. Şi, pe moment, ştii cum e, eşti un pic anesteziat.

Adică s-a terminat definitiv?

Da.

A fost de vină şi distanţa?

Nu, până la urmă cred că e vorba de mentalitatea franceză şi cea românească... Cu toate că ne unea cre­dinţa foarte mult, totuşi, mentalităţile noastre au fost foarte diferite. Şi n-am crezut să aibă aşa impact. Se spune în Franţa o vorbă foarte adevărată: „Dacă vrei să te căsătoreşti, căsătoreşte-te cu vecina ca­sei tale!“. Pentru că, într-adevăr, creşti în acelaşi mediu, cu aceleaşi coduri.

Dar diferenţa de vârstă o simţeai?

Păi, de ce să nu fie o diferenţă de vârstă în­tre un bărbat de 60 de ani şi o fată de 20, dar să fie între o femeie de 39 de ani şi un bărbat de 33?! N-are sens. Am întrebat odată un psiholog: „Domnule, care-i problema mea? Fostul meu soţ avea cu opt ani mai puţin, acum logodnicul e mai mic cu şase ani. Ce fac, e OK?“. Mi-a spus că nu e o pro­blemă decât cu diferenţe de peste 20 de ani, pentru că e o altă generaţie. Putea să-ţi fie copil, atunci da, e abe­rant. Şi nu am de gând să sar hopuri din astea. (râde) Dar e important să te cunoască bine acel om. Pentru că eu pot să par volubilă şi un pic superficială, dar sunt foarte serioasă. Am dansat nouă ani tango argentinian. Am fost căsătorită cu un dansator de tango, dar cu toţi ceilalţi cu care am dansat n-am avut niciodată o aven­tură. Dansez şi ştiu ce fac. Nu mă fură peisajul. Şi e greu ca cineva să-şi imagineze că sunt aşa serioasă. Iar dacă acea persoană nu te înţelege...

Dar crezi în continuare în ideea de mariaj?

Cred în misiunea pe care o au azi soţii, de-a demon­stra că se mai poate ca un cuplu căsătorit să reziste tentaţiilor, dar pentru asta e nevoie de două per­soane puternice, care să creadă unul în altul şi care se cunosc foarte bine. Iar asta e un dar de la Dumnezeu. Trebuie să vină împachetat, doar să scoţi ce­lofanul! Aşa că eu nu caut nimic, îmi văd de treabă. Dacă se va întâmpla, bine, dacă nu, nu mă şochează ideea de-a fi singură toată viaţa, văzându-mi de mese­rie şi de copil.

Nu e radicală ideea singurătăţii?

Când eşti creştin, şi-aşa sufletul tău e că­sătorit cu Iisus Cristos prin botez. Nu-ţi lipseşte pacea, iar dacă eu simt că viaţa mea de artistă face să sufere o persoană, mai bine stau singură. Dac-o fi să fie şi pică, ţi-am zis, bine împachetat, OK. Altfel, eu sunt foarte timidă, n-am să fac în viaţa mea primul pas. Iar când văd că un tip s-a îndrăgostit de mine, îl evit. (râde) Şi ştii precis că m-am îndrăgostit şi eu dacă arunc aşa, la jumătate de oră, câte-o privire.

Pe 9 martie faci 40 de ani. Dacă faci un bilanţ, cum eşti?

Foarte mulţumită de realizările profesionale şi de faptul că am un copil minunat, care e un dar de la Dumnezeu. N-am regrete, pentru că eu deja pe mine însămi mă iert des, spunând aşa: „Cu Iisus mă iert pentru păcatul acesta. Domnul să transforme asta în binecuvântare pentru persoana pe care am jignit-o fără să vreau şi pentru mine însămi“.

Foto: Antena 1/Mihai Steţcu