Cuibușorul de nebunii de la Paris al Regelui Carol al II-lea și al Elenei Lupescu, închiriat cu 800.000 de franci
În anii în care România fierbea politic, iar Regele Carol al II‑lea își consuma exilul autoimpus, adevărata scenă a dramei regale se mutase într-o vilă discretă din Neuilly‑sur‑Seine.
În anii în care România fierbea politic, iar Regele Carol al II‑lea își consuma exilul autoimpus, adevărata scenă a dramei regale se mutase într-o vilă discretă din Neuilly‑sur‑Seine, pe Bulevardul Bineau. O casă „modestă”, cum o numea Elena Lupescu, dar închiriată cu o sumă care făcea presa franceză să ridice din sprâncene: 800.000 de franci anual. Acolo, în spatele unui zid de piatră care despărțea trotuarul de grădina îngustă, se năștea mitologia „cuibușorului de nebunii” - un amestec de pasiune, scandal și rutină domestică, pe care contemporanii îl priveau cu fascinație și oroare.
O vilă ascunsă, o poveste expusă
În memoriile ei, Elena Lupescu a surprins perfect contrastul dintre realitatea lor și legenda care circula în țară: „Carol, născut Principe de Coroană al României, trăiește împreună cu mine în exil, într-o mahala a Parisului, într-o modestă villa din Neuilly”, se arată în „Memoriile doamnei Elena Lupescu: Aventura de dragoste cu fostul principe moștenitor Carol. Destăinuiri senzaționale”, 1928. Casa, parțial mobilată, fusese completată cu obiecte personale: cărți, tablouri, bibelouri, un pian mare peste care ea așezase „un șal cu motive românești”, brodat chiar de mâna ei. În dormitor, doi canari cântau diminețile, iar în bibliotecă trona o galerie de fotografii ale Familiei Regale: Regina Maria, Regele Ferdinand, Prințul Nicolae - o lume pe care Carol o lăsase în urmă.
Interiorul era departe de luxul pe care îl insinuau adversarii lor politici. Salon, sufragerie, bibliotecă la parter; șapte camere la etaj; bucătărie și dependințe în spate. O vilă burgheză, nu un palat clandestin. Dar pentru opinia publică românească, devenise „Casa misterioasă a unei legături nepermise”, locul unde se complota, unde se rupea fibra monarhiei, unde „evreica cu păr roșu”, cum o numeau detractorii, îl ținea „captiv„ pe fostul principe moștenitor.
Viața de zi cu zi într-un exil scump
Ritmul lor era, paradoxal, banal. Se culcau târziu, se trezeau târziu, luau dejunul în camera ei („cafea cu lapte, cozonac și fursecuri”), apoi primeau vizitatori sau ieșeau călare în Bois de Boulogne. Vara jucau tenis, iarna bridge până noaptea târziu. Vizitele, rare la început, se înmulțiseră: aviatori români, un scriitor francez celebru, un deputat, Elvira Popescu. Prieteni „care nu ne vin în casă spre a ne critica apoi sau a ne spiona”, puncta Elena Lupescu, cu o ironie amară.
În spatele acestei aparente normalități, tensiunea era permanentă. Regele Carol al II-lea, „bun și ascultător”, cum îl descrie ea, trăia cu nostalgia mamei sale și cu resentimentul față de politica românească. Ea, la rândul ei, încerca să-l protejeze: „Uneori mă văd silită să-l tratez ca pe un copil… încerc să-i îndrept gândul spre lucruri care să nu-l îndurereze.” Din aceste gesturi intime s-a născut legenda influenței ei „nefaste”, pe care o respingea cu o întrebare simplă și tăioasă: „Nu este oare ceva firesc ca o femeie devotată trup și suflet unui bărbat să caute a-l distra de la tot ce l-ar putea îndurera?”
Vila din Neuilly a rămas în memorie drept „cuibușorul de nebunii” al Regelui Carol al II-lea și al Elenei Lupescu, un simbol al unei iubiri care a sfidat convențiile, dar și al unui exil scump, controversat și intens mediatizat. Un loc în care s-au amestecat pasiunea, politica, resentimentul și fragilitatea, exact ingredientele din care se nasc marile mituri ale istoriei.
FOTO: Getty Images, Arhivele Naționale ale României
