Margareta a României, amintiri dintr-o altă viață: „Am lucrat o vreme la un magazin, vindeam haine”
Înainte de a reveni în țară, Familia Regală a trăit o altfel de viață în exil, una de oameni obișnuiți, cu scurte episoade de regalitate autentică, atunci când rudele și prietenii din celelalte case regale europene și-au oferit sprijinul sau le-au lansat tot felul de invitații onorante.
Povestea Familiei Regale în exil a tot fost povestită, cu accent direct pe viața Regelui Mihai și a Reginei Ana, însă în ultimii ani am decriptat și o parte din misterul care a planat asupra vieților celor 5 fiice ale ultimului monarh al României. În ceea ce o privește pe succesoarea acestuia, fiica lui cea mare, Margareta a României, știm, de pildă, că a avut parte de un parcurs educațional aparte și că a fost pregătită să-l urmeze îndeaproape pe fostul suveran, secondându-l în toate vizitele oficiale.
Născută pe 26 martie 1949, la Lausanne, a fost botezată de către Prinţul Philip, soţul Reginei Elisabeta a II-a şi rudă a familiei Hohenzollern prin filiaţie elenă. Urmând arborele genealogic, Margareta e verişoară atât cu Regele Charles al III-lea, cât şi cu Regele Felipe al Spaniei, cu fostul Rege Simeon al Bulgariei, cu Marele Duce Henri de Luxemburg, cu Arhiducele Karl al Austriei, cu Ducele Carlos de Parma, cu Principele Alexandru al Serbiei şi Iugoslaviei şi cu Pavlos al Greciei. Ea s-a bucurat de-o copilărie firească, trăită aproape de natură, chiar dacă se juca în vacanţe cu Charles şi Anne ai Angliei ori cu Prinţul Amedeo de Savoia. Totodată, ea îşi aminteşte şi de frumoasele momente petrecute în Florenţa la Villa Sparta, fosta reşedinţă a bunicii sale, Regina Mamă Elena, dar şi de serile lungi în care tatăl său le povestea despre îndepărtata lor ţară.
Educată în Italia, Elveţia şi Anglia, a urmat Facultatea de Sociologie, Ştiinţe Politice şi Drept Internaţional din Edinburgh. Şi, în anii studenţiei, a avut o relaţie cu Gordon Brown, liderul Partidului Laburist britanic. Însă alesul ei avea să-i fie hărăzit tocmai în patria tatălui său, unde, după sonora revenire după Revoluţie, în timpul unei vizite la un orfelinat, l-a cunoscut pe Radu Duda – actorul care coordona un proiect de terapie prin artă, finanţat de fundaţia ei. Cei doi s-au căsătorit pe 21 septembrie 1996 la Lausanne, ginerele regelui fiind cunoscut, din 2007, ca Principele Radu al României. De altfel, acesta a şi renunţat la actorie pentru a reprezenta public Familia Regală.
Dar dincolo de aceste date oficiale, se știu mult mai puține despre viața sa „civilă”, când prioritară era supraviețuirea în exil. La propriu!
Dintr-un interviu mai vechi acordat în decembrie 2010 celor de la „Jurnal de Chișinău” aflăm că Majestatea Sa Margareta a ajuns chiar la munca de jos. Întrebată dacă o principesă trebuie să aibă o profesie, Margareta a României a declarat atunci că „În adolescenţă îmi părea că aş putea face orice. De exemplu, am făcut voluntariat la un spital de bătrâni, apoi am lucrat o vreme la un magazin, vindeam haine.”
„Aveam nevoie de bani. Cum puteam trăi fără bani? E dificilă munca la magazin, pentru că un client poate fi nepoliticos, capricios. Vânzătorul mai trebuie să fie foarte atent când încasează banii, când dă restul, când primeşte marfa. Fireşte, nu eram încântată de munca la magazin”, a mărturisit Custodele Coroanei pe un ton foarte franc.
„După ce am luat bacalaureatul în Franţa, m-am dus la Florenţa şi am stat un an cu bunica (Regina-mamă Elena, n.r.). Ea mi-a prezentat multe persoane de la Organizaţia Naţiunilor Unite şi din domeniul diplomaţiei, culturii, artei. Mi-am dat seama atunci, că dacă vreau să fac ceva în viaţă, trebuie să am o diplomă, adică trebuie să merg la universitate”, a mai spus aceasta pentru „Jurnal de Chișinău”.
Totuși, Margareta a României a ținut să precizeze că „nu am trecut prin dificultăţi ieșite din comun. Fiecare persoană trebuie să muncească, este un lucru absolut normal. Dar cu toate că în copilărie am avut o viaţă mai retrasă, anonimă, mi-a fost cultivat în familie un simţ al istoriei, am învăţat multe lucruri despre România şi despre ce înseamnă să fii principesă. De educaţia mea s-au ocupat în special Regina-Mamă Elena, bunica mea, şi tatăl meu, Regele Mihai. Părinţii ne spuneau mereu nouă, celor cinci copii, că suntem responsabili şi trebuie să ne gândim la ţara noastră, România.”
„Mentorul şi ghidul meu spiritual a fost Regina-Mamă Elena. Ea a suferit mult în România, de la ea am învăţat că trebuie să am un comportament plin de afecţiune faţă de oameni, de la ea mi s-a transmis credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru artă, teatru, muzee, pentru tot ce e bun şi frumos. Îi plăcea foarte mult grădinăritul, la Florenţa cultiva tot felul de flori: irişi, trandafiri, magnolii, arbuşti, smochine, rodii. Cealaltă bunică, din partea mamei, Principesa Margareta a Danemarcei, a fost foarte voluntară, minunată, fantastică, cred că ea m-a influenţat prin simţul umorului, prin curajul său.”
„La plecarea din România, tatăl meu a plecat împreună cu trei dintre membrii personalului de deservire al Palatului. Erau trei tineri români numiți Anuța, Gheorghe și Conrad. Ei au stat cu părinții mei în Anglia timp de aproape cinci ani. Cu ei am vorbit românește în cea mai fragedă copilărie. După ce ei au plecat, nu am mai putut vorbi limba noastră decât cu tatăl meu, singurul care o cunoștea. Am reînceput să vorbesc românește în 1990, la venirea în țară.”
Întrebată ce calităţi ar trebui să aibă o regină contemporană, fiica cea mare a Regelui Mihai a spus că: „În primul rând, trebuie să fie o persoană foarte bine pregătită, să aibă studii, experienţă, înţelepciune şi bun simţ. Pentru mine, un excepțional exemplu sunt Reginele Marii Britanii, Olandei şi Danemarcei. Apreciez profesionalismul membrilor Familiilor Regale, în epoca contemporană ei nu trebuie să aibă doar privilegii, ci să-şi confirme titlul prin merit și performanță, să-şi confirme valoarea prin activitatea lor concretă.”
FOTO: Casa Majestății Sale, Priofimedia
