Prințesa Diana ne-a șocat cu sinceritatea ei: „De ce a inventat Dumnezeu SEXUL?… Pentru ca oamenii căsătoriți să...”
La 29 de ani de la moartea ei, când William se pregătește să urce pe tron, iar Harry s-a autoexilat, scrisorile fostei Prințese de Wales clarifică trecutul ei și servesc drept ghid emoțional pentru fiii săi.
În ultimele săptămâni, presa internațională a redeschis un capitol sensibil din viața Prințesei Diana: scrisorile ei private, scoase la licitație sau publicate parțial de prieteni, colecționari și case de licitații. Note intime, scrise în anii cei mai tensionați ai vieții ei, care oferă o perspectivă mai clară asupra vieții unei femei care a trăit simultan în centrul atenției globale și în mijlocul unei singurătăți greu de imaginat. Presa a analizat fragmentele dezvăluite, subliniind vulnerabilitatea, anxietatea, frica, dar și forța, luciditatea şi umorul cu care Diana a încercat să‑și protejeze fiii și propria identitate într‑un sistem care o sufoca.
Fragilitate şi iluzii
Înainte să înceapă relaţia cu Charles al Marii Britanii și cu doi ani înainte de nunta lor din 1981 care a pus un uriaș reflector pe viața ei, Diana Spencer era o adolescentă timidă, cu o sensibilitate care avea să o definească toată viața. O scrisoare redactată în 1979, când avea doar 17 ani, îi dezvăluie firea respectuoasă şi galantă, într-un moment în care familia ei trecuse printr-o mare cumpănă: „Vă mulțumesc foarte mult că i-ați scris tatei. Întrucât el nu poate să o facă singur, m-a rugat să vă scriu eu și să vă spun cât de recunoscător este. Am fost cu toții atât de norocoși, iar toată lumea ne-a ajutat enorm, lucru pentru care suntem veșnic recunoscători. În curând se va întoarce acasă, ceea ce va fi minunat după toate aceste luni“, îi scria ea binefăcătoarei Mildred Lacy, care le întinsese o mână de ajutor după ce tatăl ei, Contele John Spencer, suferise un accident vascular cerebral în septembrie 1978. Ea a împărtășit şi vești despre familie, scriind că fratele ei mai mic, Charles Spencer, care avea atunci 14 ani, „se simte foarte bine la internat și este acum foarte înalt și matur pentru vârsta lui de 14 ani“. Scrisoarea, dezvăluită în cadrul unei licitații, ne-o arată ca pe o tânără cu visuri mari, croite în jurul marii ei pasiuni, dansul: „Mi-am dorit întotdeauna să fac asta și sper ca într-o zi să ajung undeva“. Studiase baletul în copilărie şi dorea „să găsească un loc unde să danseze“, deși înălțimea ei a făcut în cele din urmă dificilă o carieră profesională.
Valentina Borghi, specialistă în manuscrise, a spus că scrisoarea e deosebită deoarece datează dinaintea intrării sale în viața regală: „Este reconfortant să vezi ceva legat de viața ei dinainte de a deveni Prințesă de Wales. Nu au fost scoase la vânzare prea multe obiecte din acea perioadă“.
Cert e că, după căsătoria ei cu Charles, Diana a continuat să ia lecții în particular cu profesoara Anne Allan, între 1981 și 1990. Allan admitea în documentarul „Diana: In Her Own Words” că tânăra fiică a Contelui Spencer era o fire ruşinoasă: „Când am întâlnit-o prima dată, se vedea că era extrem de timidă. Dar, în timp, mi-am dat seama cât de mult însemnau acele ore pentru ea. Avea dansul în suflet“. Ea a mai spus că Diana găsea libertate și alinare prin mișcare, explicând că „în clipa în care începea să-și miște brațele, puteai vedea sentimentul pe care i-l oferea acest lucru. Reușea să fie ea însăși“.
De altfel, libertatea ei avea să dispară rapid. La doar două zile după nunta cu Charles, Diana i se destăinuia valetului Mark Simpson, care o supervizase când învăţa protocolul şi reverenţele: „Mă simțeam teribil de singură când m-am mutat la Buckingham, dar şederea mea a fost mult mai ușoară datorită companiei tale. Sper că te-ai bucurat de ziua de miercuri (când a avut loc nunta regală, n.r.) și că ți-a plăcut rochia mea (de nuntă, n.r.)“. Scrisoarea datată 31 iulie 1981, azi parte a expoziției „Princess Diana’s Style & A Royal Collection“ a casei de licitaţii Julien’s, era doar un prim semnal al atmosferei reci de la Palat.
Totuși, în primele luni, Diana a încercat să creadă în basmul pe care Palatul îl livra publicului larg. O scrisoare din luna de miere, datată 27 septembrie 1981 și adresată lui Katherine Hanbury (o prietenă din copilărie de la Școala de fete West Heath), oferă o perspectivă rară asupra primei etape a căsniciei sale cu Charles: „lună de miere fericită“, „soare nesfârșit“, „mări calme“, descria ea destinațiile în care ajunseseră, precum Egiptul și insulele grecești, atât de relaxante faţă de mohorâta Londră. „Este minunat să fii căsătorită!“, exclama ea cu un optimism care azi sună atât de dureros. Şi, în mijlocul acelei extazieri copilăreşti, Diana se credea integrată în acea familie perfecţionistă: „E ca și cum te-ai juca cu adulții!“, scria ea în nota redactată la Castelul Balmoral din Scoția, acum parte dintr-o arhivă licitată de casa Gorringe’s. Dar ce putea şti ea atunci? Era doar o tânără de 20 de ani aruncată într-o lume de reguli, ierarhii și priviri reci.
Un basm spulberat
Dacă scrisorile timpurii arătau o Diana ingenuă, cele din anii ’90 dezvăluie o femeie aflată deja în depresie, care a înţeles, în cele din urmă, atât mecanismele Palatului, cât și prețul lor: „Nu pot controla ceea ce se spune despre mine, dar pot controla ceea ce fac“, o citează „The Telegraph”. În timp ce „People” evidenţiază o constatare dură: „Nu mai pot avea încredere în nimeni. Simt că sunt urmărită peste tot. Doar câinii nu mă judecă“.
Căsnicia ei cu Charles era deja compromisă, iar ea căuta să evadeze tot mai mult în afara Palatului. Una dintre cele mai viralizate note datează din 17 octombrie 1991 şi îl avea ca destinatar pe actorul Terence Stamp, care acceptase invitaţia ei la un prânz privat, după ce s-au cunoscut prin intermediul comerciantului de artă Oliver Hoare. Mulțumindu-i pentru „un risotto perfect“, Diana i-a recunoscut sprijinul acordat într-o perioadă dificilă, în care începuse să ia antidepresive: „Nu mulți oameni și-ar face timp și s-ar deranja să se adâncească într-o situație atât de complexă… Trei urale pentru Prozac, nu varianta americană, mă grăbesc să adaug!“, a scris ea în biletul care se încheia cu o formulă călduroasă: „Cu multă dragoste, Terence, și un imens mulțumesc, de la Diana“. Câteva săptămâni mai târziu, ea a făcut din nou referire la antidepresive, după ce i-a mulțumit lui Stamp pentru că a invitat-o la prânz și i-a oferit caviar: „Niciun simptom de sevraj de la Prozac până acum!“, glumea ea cu o ironie periculoasă.
Deși corespondența cu Stamp, scoasă la licitație de Bonhams odată cu alte obiecte personale ale actorului decedat anul trecut, sugerează problemele emoționale cu care Diana se confrunta în 1991, ea evidențiază totodată personalitatea jucăușă pe care prietenii o descriau adesea în spatele zidurilor palatului. În decembrie al același an, ea l-a invitat pe Stamp la un alt prânz printr-o carte poștală pe care era desenat un sân, însoțit de mesajul: „All the Breast from London“. Iar într-o altă carte poștală îndrăzneață, îl întreba retoric: „De ce a inventat Dumnezeu SEXUL?… Pentru ca oamenii căsătoriți să facă ceva împreună cel puțin de două ori pe an!“. Era o glumă amară, dar și o fereastră către realitatea unei căsnicii din care lipsea dragostea şi în care se instalaseră gelozia şi dispreţul.
Drept dovadă, cel mai toxic element, prezent în aproape toate scrisorile, era Camilla Parker Bowles. Diana nu o numea direct, dar aluziile erau evidente. În interviul Panorama (BBC, 1995), Diana dădea glas unui adevăr ştiut deja de toată lumea: „Eram trei în această căsnicie, deci era cam aglomerat“. Înscrisurile confirmau că prezența Camillei nu fusese un secret la Palat, iar faptul că Firma o tolerase – ba chiar o protejase! – era o trădare de neiertat: „Nu pot lupta cu ceva ce este acceptat în jurul meu“.
Sănătatea ei mintală se deteriora. Prozacul, menționat în scrisorile către Stamp, era doar o parte a tabloului depresiei. În Panorama, Diana recunoștea pentru prima oară public faptul că „am suferit de bulimie ani de zile. A fost un simptom al presiunii și al lipsei de sprijin“. Iar biografiile confirmă că tulburarea ei a debutat imediat după logodnă și a fost agravată de izolarea din Palat și de prezența neîntreruptă a Camillei: „Uneori simt că nu mai am aer. Încerc să găsesc liniște în mijlocul haosului“, nota ea deznădăjduită, explicând de ce devenise bulimică, anxioasă, uneori răzvrătită, alteori infidelă. Nu era instabilitate, ci o reacție la mediul toxic care-i furase şi bucuria, şi inocenţa.
Progresiv, atmosfera avea să devină insuportabilă, ducând la separarea ei de Charles în 1992 și la finalizarea divorțului în 1996, cu o mare miză pe masă: custodia celor doi fii, Prinţul William şi Prinţul Harry. Scrisorile din acea perioadă, reanalizate de The Telegraph, sunt și mai dure: „Presiunea este serioasă și vine din toate părțile… Astăzi sunt în genunchi și îmi doresc doar ca acest divorț să se încheie, pentru că prețul este enorm“. Acel „din toate părțile“ nu se referea doar la presă, ci și la Palatul cu regulile lui intransigente, şi la Regina Elisabeta a II-a cea de neclintit, şi la serviciul secret care o monitoriza permanent – căci, în unele fragmente, Diana spunea clar că liniile ei telefonice erau „în mod constant înregistrate și transmise mai departe“.
Biografiile lui Andrew Morton („Diana: Her True Story”) și Tina Brown („The Diana Chronicles”) confirmă că ea nu fusese niciodată integrată cu adevărat în Familia Regală. Regina o considera potrivită pentru Charles doar pentru că era „tânără, virgină, cu sânge nobil și ușor de modelat“, după cum aminteşte „Vanity Fair”. Soacra ei nu o privise niciodată cu empatie, ci cu aceeași răceală cu care îşi trata, uneori, chiar propriii copii. „Datoria este mai presus de orice“, decreta Diana într-un fragment citat de „The Telegraph”, referindu-se la modul în care Regina își conducea viața, aşteptând ca și ceilalți să se conformeze. De altfel, şi relațiile pe care Lady Di le avea cu ceilalți membri ai Familiei Regale erau la fel de reci. „The Guardian” relata că Prințesa Margaret „nu o plăcea“ pentru că era „prea emotivă și prea populară“. „Daily Mail” documenta remarci nepotrivite făcute de Prințul Andrew, iar „Hello!” scria că Prințesa Anne era „rece, distantă și prea puțin interesată de Diana“. E de la sine înţeles de ce tânăra soţie a lui Charles ajunsese să se simtă un outsider: „Nu mă simt înțeleasă“, „Nu simt că aparțin acestui loc“, „Nu am pe nimeni cu care să vorbesc“.
Maternitate şi maturizare
Cele mai puternice declaraţii rămân, însă, cele care fac referire la copiii ei: „Băieții sunt lumina mea“, se confesa într-una dintre scrisori. Iar în alta: „Tot ceea ce fac este pentru ei“. Dedicarea ei era absolută şi pentru că ei erau refugiul său, dar şi pentru că avea marea şansă de a-i modela după felul ei de-a fi, generos, decent şi empatic. Într‑o notă citată de „Hello!”, Diana îi descria cu însufleţire: „William este atât de responsabil, iar Harry atât de plin de viață! Sunt atât de diferiți și atât de speciali!“. Dar, totodată, îşi arăta și îngrijorarea pentru impactul divorțului asupra lor: „Îmi fac griji pentru ei în fiecare zi. Nu vreau să simtă povara conflictelor noastre. Nu vreau ca băieții mei să trăiască ceea ce trăiesc eu“.
Totuşi, în scrisorile din 1996, după finalizarea divorțului pe care-l considera „un proces dureros, dar necesar“, tonul ei s-a schimbat. Era mai calm, mai pragmatic: „Acum pot să fiu mama care mi‑am dorit să fiu. Îmi găsesc puterea în băieți și în ceea ce simt pentru ei. Învăț să respir din nou, încet, dar sigur. Tot ce vreau este liniște și adevăr“.
Aceste rânduri devin o lentilă prin care putem înțelege prezentul fiilor ei. Prinţul William trăiește exact responsabilitatea pe care Diana o anticipase: „Va purta o povară pe care puțini o pot înțelege“. Această frază, citită acum, când William se pregătește să devină rege, capătă o greutate aproape profetică. După un an în care atât tatăl său, cât şi soţia sa, Kate, noua Prinţesă de Wales, s-au luptat cu cancerul, el a simțit pentru prima dată presiunea totală a rolului său de moştenitor al tronului. Iar Diana a fost singura care a înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii expus, vulnerabil și totuși obligat să rămâi în picioare.
Prinţul Harry, în schimb, trăiește o altă formă a moștenirii scrisorilor. Într‑un fragment citat de „People”, Lady Di manifesta un deziderat pe care mezinul ei l-a luat ad litteram: „Vreau ca băieții mei să crească într‑un loc în care să se simtă în siguranță. Îmi doresc ca ei să fie liberi să‑și trăiască viața, nu să fie sufocați de roluri. Sper să aibă curajul să fie ei înșiși“. Această frază explică mai bine decât orice interviu decizia lui Harry de a părăsi Casa Regală și de a‑și proteja familia în America. A ales libertatea în locul obligației, autonomia în locul protocolului, liniștea în locul expunerii. Iar scrisorile mamei lui, citite astăzi, par să fi fost scrise cu dedicație pentru el.
Ultimele ei rânduri arătau și modul în care Diana percepea viitorul monarhiei: „Instituția trebuie să se schimbe, altfel îi va răni pe cei pe care ar trebui să îi protejeze“. Această observație, făcută cu câteva luni înainte de moarte, devine astăzi un avertisment pentru William, care a înţeles deja că trebuie să împace tradiția rigidă a Coroanei cu sensibilitatea modernă pe care a moștenit‑o de la Diana.
La 29 de ani de la moartea ei într-un accident de mașină la Paris, scrisorile sale nu sunt doar mărturii ale unei vieți trăite sub presiune, ci și un ghid emoţional pentru fiii ei, singurul sprijin real pe care William și Harry îl mai au de la ea, ca un ecou din trecut ce răsună astăzi cu atâta forţă şi atâtea înţelesuri.
FOTO: Getty Images
