Sebastian Dobrincu, geniul exmatriculat. Este copilul teribil al informaticii, pe care universul calculatoarelor l-a maturizat
Este copilul teribil al informaticii, pe care universul calculatoarelor l-a maturizat, l-a educat şi l-a făcut să descopere cum să întorci eşecul în favoarea ta.
La o vârstă la care noi ne jucam de-a v-aţi ascunselea sau ne alergam prin faţa blocului, Sebastian descoperea lumea fascinantă a calculatoarelor. La 8 ani studia primul manual de programare, iar la 11 ani făcea prima mie de dolari de la un american pe care nu îl cunoştea şi care n-a aflat niciodată că a angajat un copil să-i dezvolte o aplicaţie.
„Am avut o copilărie plină de cărţi, jocuri pe afară cu prietenii, linii de cod şi sport. Eram foarte mic când am început să programez, pe la 6 ani citeam despre codurile binare. Deşi muzica a fost prima mea dragoste adevărată, am intuit că software-ul e pe cale să domine lumea şi că ar fi o idee mai bună să mă concentrez pe programare şi să revin la muzică când timpul îmi va permite. Primii bani câştigaţi i-am investit în primul meu smartphone, pentru că voiam să învăţ să creez aplicaţii pentru mobil. Chiar şi în ziua de azi rămâne una dintre cele mai benefice investiţii ale mele “.
Copilul digital este cu picioarele pe pământ, deşi a zburat de multe ori în universul extraterestru al limbajelor de programare. Ajuns la unul dintre cele mai prestigioase licee de informatică din România, olimpiadele, care aduceau palmares instituţiei de învăţământ, au devenit pentru el o pierdere de timp. La 16 ani, s-a angajat la o firmă germană ca inginer de software.
Vorbea pe furiş la telefon, de la liceu, astfel încât colegii lui de la serviciu să nu se prindă ce vârstă avea. În timp, ceea ce îi aducea lui satisfacţie nu l-a prea ajutat la şcoală, căci profesorii nu mai permiteau absenţe decât dacă mergea la olimpiadă. A fost nevoit să treacă brusc de la copilărie direct la maturitate, fiind exmatriculat chiar înainte de BAC. Nu din neştiinţă sau din mediocritate, ci din ambiţiile şi orgoliile care conduc, şi astăzi, sistemul de învăţământ din România: „Mi-am luat inima în dinţi şi am riscat tot. Nu mi-am imaginat vreodată că voi fi exmatriculat, iar faptul că m-am văzut într-o situaţie atât de delicată nu mi-a lăsat altă variantă decât să-mi pariez viitorul. S-a dovedit a fi decizia corectă, deşi la acel moment nu părea deloc aşa. Am plecat cu 6000$ la New York şi cam asta a fost“, ne povesteşte el.
Dezamăgit, dar fără vreun gând de a renunţa la visul său, el a ales să dea BACul american, SAT-ul, luându-l cu punctaj aproape maxim, ceea ce l-a ajutat să intre cu bursă integrală la facultate. De acolo şi până la succesul atribuit celor din Silicon Valley n-au fost prea mulţi paşi de urmat. A ales să studieze Computer Science la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, Stanford, şi la scurt timp a lansat propria companie, Storyheap, împreună cu un prieten. Principalul obiect de lucru era, la început, sincronizarea diverselor postări pe reţelele sociale, lucru care, până atunci, era făcut manual de echipele de marketing din diversele companii. Drumul n-a fost uşor şi clienţii nu au bătut întotdeauna la uşă, iar, la un moment dat, s-a trezit singur în afacere. A învăţat să gestioneze situaţii de criză, făcea interviuri de angajare cu oameni care nu i-au ştiut niciodată vârsta. Rămas singur, a fost ajutat de un investitor care a crezut în el, iar astăzi, compania Storyheap are o echipă de 17 oameni şi este cotată la câteva milioane de dolari.
A fost numit, de multe ori, în presa de profil, cel mai tânăr milionar român şi, deşi îl onorează titulatura, fuge de ea. Vorbeşte cu maturitatea omului care a muncit pentru fiecare dolar şi care nu aruncă nici cu banii, nici cu vorbele pentru a epata. Este de o modestie surprinzătoare, căci generaţia din care face parte vorbeşte prin brandurile pe care le poartă, prin marca de maşină pe care o conduce şi prin tipul de smartphone pe care îl scoate din buzunar: „Sunt mai bogat decât realizez. Am avut parte de o educaţie bună, de oameni extraordinari, de la care să învăţ şi am avut posibilitatea să muncesc. Despre bogăţiile materiale, îi las pe alţii să vorbească, nu mă pasionează. Mă deranjează când oamenii mă numesc milionar, pentru mine banii sunt o consecinţă a muncii mele, nu motivul în sine. Îmi place foarte mult ceea ce fac, mereu am lucrat cu pasiune şi cred că asta a făcut diferenţa. Nu-mi doresc să inspir oamenilor din jurul meu această goană după bani, dar îmi doresc ca povestea mea să inspire şi să ajute oamenii să creadă în ei“. Şi deşi pare incredibil, Sebastian a renunţat la a mai frecventa cursurile facultăţii Stanford pentru că pierdea timp... şi bani. Testele i se păreau simple, pe majoritatea rezolvându-le încă din liceu.
A decis, apoi, să se mute în Silicon Valley, unde a stabilit şi sediul companiei sale. Pentru a echilibra pasiunea pentru tehnologie cu viaţa în armonie, a dat, ulterior, New York-ul pe San Francisco şi, mai apoi, San Francisco pe L.A., pentru că nu se mai regăsea în oraşul în care nimeni nu se bucura de viaţă, ci toţi vorbeau numai despre tehnologie. Şi deşi banii pot cumpăra multe, timpul e de nepreţuit şi pentru el, iar mutarea pe însoritele plaje ale Californiei l-a ajutat în acest sens: „Banii sunt, acum, o unealtă care îmi permite să-mi gestionez timpul aşa cum consider că e mai bine pentru mine. Niciodată nu a fost scopul meu să dobândesc asemenea sume de bani, motiv pentru care rămân la fel de simplu şi cu picioarele pe pământ ca atunci când nu ştiam dacă îmi voi permite mâncare următoarea lună, în New York“.
La doar 22 de ani, tânărul care a cucerit America este, deja, antreprenor şi investitor în tehnologie, însă, spre marea noastră surprindere, recent a decis să se întoarcă la prima lui dragoste, muzica.
L-a cunoscut pe Marius Moga şi au lansat împreună o melodie care se difuzează şi la radio. Acum încearcă să le gestioneze pe toate, călătorind foarte des şi în România: „Sunt fericit şi recunoscător că pot să trăiesc toate lucrurile pe care le trăiesc, dar cel mai mult mă împlineşte faptul că pot să mă întorc în ţara mea şi să-i ajut pe alţii să se dezvolte. Eu consider că trebuie să dau înapoi societăţii care m-a crescut şi să contribui cât pot la a o îmbunătăţi. Nu mă obligă nimeni să o fac, dar acesta este modul meu de a-i mulţumi, de a-mi arăta recunoştinţa“. Acest patriotism al lui, care lipseşte multor tineri care nu s-au mai uitat în urmă după ce au părăsit ţara, se reflectă şi în viaţa personală, pentru că iubita lui este tot româncă. A înţeles, încă de pe acum, că, într-un cuplu, timpul pe care i-l acorzi celuilalt este la fel de important ca în afaceri: „Avem timp de orice în viaţă, dacă nu avem timp, înseamnă că nu e o prioritate pentru noi. Iubita mea este româncă, iar timpul petrecut împreună este momentul meu preferat al zilei“, reacţionează el cu maturitatea pe care nu o vezi la oameni cu experienţă în relaţii.
Între satisfacţia muncii, teama de eşec, culmile succesului şi confortul financiar, Sebastian Dobrincu rămâne fidel crezurilor sale şi găseşte resurse să creadă în oameni şi să investească în ei. Şi pentru că lumea cifrelor şi a calculatoarelor foloseşte un limbaj rece, el şi-a satisfăcut latura armonioasă, revenind la muzică. Un model de viaţă care pare greu de urmat pentru generaţiile mature, pline de pragmatism şi care refuză, adesea, reveriile, însă unul plin de inspiraţie pentru cei care vin din urmă.
