Sorin Roşca Stănescu: „Am trăit multe drame“

E un moment din timpul inter­viului, pe care l-am reţinut. Eram în barcă. Ne plimbam pe lacul Snagov, mă uitam la casele oamenilor de un succes sau altul ai ţării

E un moment din timpul inter­viului, pe care l-am reţinut. Eram în barcă. Ne plimbam pe lacul Snagov, mă uitam la casele oamenilor de un succes sau altul ai ţării. Deasupra, lucru­rile erau între soare şi nori. Cam cum e fericirea când e pe bani mulţi. Sorin Roşca Stănescu îmi povestea cum s-a luptat cu preşedinţii ţării. Cum a câştigat procesele şi felul acesta de viaţă. Bătea vântul. Din toate părţile. Deci nu ştii cum se merge altfel decât împotriva lui. Iar lângă noi, Sa­bin, băiatul lui cel mic, cânta „Vine, vine primăvara!“. Probabil avea dreptate. Din­spre el venea...

Ce-l schimbă pe om?

Sorin Roşca Stănescu Forţa lui. În fi­ecare individ există un dinamism care-l îndreaptă într-o direcţie sau alta. Acţiunea şi credinţa în Dumnezeu.

De ce credeţi în Dumnezeu?

N-am niciun motiv să nu cred. Observ că există Dumnezeu în tot.

Chiar şi-n cadrul dramelor?

Da. Peste tot.

Vă întreb ca pe un om care a trăit o dramă.

Nu. Am trăit multe drame. Dumnezeu e şi-n bucurie, şi-n dramă. Şi-n succes, şi în insucces.

Banii îl schimbă pe om?

Da. Dar depinde de cât de puternic este individul, pentru a nu fi schimbat în sens negativ.

Trăiţi într-un mediu al oamenilor care au reuşit la un nivel financiar înalt. I-aţi cunoscut pe aceşti oameni şi când aveau bani mai puţini. Se pot bucura de ei?

În primul rând, vreau să ştii că eu cu­nosc doar puţini oameni care au bani mulţi. Printre ei, vechiul meu prieten, Dinu Patriciu. E naşul meu şi-al copiilor mei. Cunosc circa 20 de români care au bani mulţi. Cei care se apropie de artă, cei care cultivă valorile creştine, cei care cred în Dumnezeu nu se strică prin bani.

E o întrebare pe care am obiceiul să o pun în discuţia cu oamenii cu mulţi bani. Poţi fi suficient de bogat? Te poţi opri sau te raportezi tot timpul la cei de deasupra ta din top?

Depinde. Sunt oameni care au venituri rezonabile şi se consideră suficient de bogaţi. Au un echilibru. Cunosc oameni cu venituri medii, care se percep ca fiind suficient de bogaţi. Dorinţa lor nu este să umble în maşini luxoase.

Există o morală a banilor? E important să fie făcuţi cinstit sau nu trebuie să fim atât de scrupuloşi?

Cred că este vital să fie câştigaţi cinstit. Altfel, te îngroapă.

Nu aşa se fac banii mulţi?

Nu aşa. Cei mai bogaţi oameni din lume nu au câştigat aşa. Unii au plecat dintr-un garaj, făcând trei computere.

Pe dumneavoastră ce vă face fericit? Cum vă cheltuiţi banii?

În primul rând, aş vrea să ştii că nu în­tâmplător n-am intrat în niciun top al oa­menilor bogaţi. Sunt bârfe jurnalistice că aş fi bogat. Nu sunt. Nu sunt nici sărac.

Am citit că aveţi trei milioane de euro.

Am, într-adevăr, trei milioane de euro... datorii la o bancă. S-a tot vorbit că am bani. Într-adevăr, la un moment dat, am avut câteva milioane. Au rezultat din vânzarea acţiunilor ziarelor „Ziua“ şi „Averea“. Circa trei milioane de euro. Aceşti bani i-am câş­tigat cinstit. Am ridicat un trust de presă din nimic, prin munca, inteligenţa şi ta­lentul meu. Am făcut eforturi uriaşe, fără să fi avut bani investiţi. Am beneficiat de investiţiile pe care le-a făcut Dinu Patriciu. El mi-a cedat acţiuni, în schimbul muncii mele. Aşa am ajuns să am acei trei milioa­ne de euro. Cu aceşti bani am cumpărat teren la Snagov. Am făcut două case. Cu restul am cumpărat terenuri, crezând că fac o afacere. Am mai şi împrumutat de la bancă. A intervenit criza şi aceste terenuri, pentru mult timp, nu mai au nicio valoare. Aşa că acum plătesc doar datorii.

Dormiţi liniştit?

Atâta timp cât sunt cu datoriile plătite la zi, da. Dacă nu voi mai putea, n-am să mai dorm liniştit.

Staţi cu grija că nu veţi mai putea sau lucrurile sunt aşezate în aşa fel încât să puteţi să plătiţi?

Stau cu grija asta. Totul depinde de cât mai durează criza. Revenind, pe mine m-a făcut bogat, până la un punct, succesul. Succesul profesional. Iar de câţiva ani, mă fac fericit copiii mei. Am doi copii mici. De aceea m-am şi retras, ca să stau mai mult cu ei. Şi cred că am făcut bine. S-ar putea ca în viitor să mă facă fericit politica. Pen­tru că am decis să intru în politică.

Atunci cum se cheltuie timpul unei zile frumoase cu familia?

Aproape toate zilele sunt frumoase. În timpul săptămânii ne trezim la şapte. Pregătim copiii pentru şcoală. Băiatul are aproape şase ani şi fata aproape şapte. În fiecare zi facem pe drum spre şcoală de aici, cam o oră jumătate. Îmi plac momen­tele de dimineaţă, când luăm masa împre­ună. Îmi place când le spunem poveşti pe drum, unele inventate de noi. Conversaţi­ile cu copiii sunt extraordinare. Te supun unei presiuni extraordinare. Trebuie să fii simultan sincer şi să le spui poveşti. Să le spui poveşti cât mai adevărate. Când vin copiii de la şcoală, stăm cu ei în curte, în aer liber. Apoi, e momentul când îi culcăm şi spun rugăciunile. Stăm toţi. Eu şi soţia stăm şi ascultăm.

Mă uitam spre viaţa asta pe lacul Snagov. Pare liniştită.

În timpul weekendului e şi mai specta­culos, că stăm împreună mai mult. Băiatul a învăţat să înoate. Fata a învăţat să joace tenis. Şi eu am fost un bun jucător, aşa că am s-o mai învăţ. Le-am luat biciclete şi alerg după ei prin curte. Viaţa pe malul lacului e plăcută. E o extindere a grădinii tale. Musafirii mei beneficiază totdeauna de o plimbare cu barca.

Dintre cei din zonă, cu cine mai aveţi relaţii de amiciţie?

Am un prieten care e printre primii oameni care s-au aşezat pe lacul Snagov. E proprietarul unui restaurant din Bu­cureşti. Sunt prieten cu Remus Truică, cu Ion Biriş, cel care are restaurantul „El Capitan“, cu Verestoy Attila, care are şi el o casă pe lac. Cu Meleşcanu. Cu Călin Popescu Tăriceanu am fost prieten tot timpul. Nu vreau să omit pe cineva. Sunt mulţi şi ne întâlnim des. Facem aniversări. Suntem şi o comunitate de părinţi. Avem copiii cam de aceeaşi vârstă. Ne întâlnim des în jurul acestui restaurant de pe lac.

De unde atracţia asta pentru zona Snagovului?

În ceea ce mă priveşte, n-am iubit Bu­cureştiul niciodată. M-am născut în Bra­şov, am ajuns în Bucureşti printr-o con­junctură. Tatăl meu a fost omorât. Mama s-a recăsătorit. N-am iubit Bucureştiul şi, când am putut să scap, am făcut-o. Am cumpărat 500 de metri pătraţi şi o căsuţă. A costat atunci 12.000 de dolari. Căsuţa am demontat-o şi am remontat-o mai în spate un pic. Stau acum acolo socrii. Am tot cumpărat teren mai mult. Nu costa mult atunci şi am construit o altă casă în care stau acum. Nu e mare, are doar două dormitoare. Unul pentru noi şi unul pen­tru copii. E o casă frumoasă, proiectată de Dinu Patriciu. E unul dintre cei mai mari arhitecţi pe care-i are România.

Vă opriţi aici cu numărul copiilor? Păreţi un tată de meserie.

Mi-aş mai dori, dar nu ştiu dacă mai avem posibi­litatea financiară. E foarte costisitoare şcoala lor şi devine foarte costisitor drumul. În plus, ar trebui să facem o nouă casă. Nu mai avem bani.

Câţi ani de căsnicie aveţi?

Cred că 15. Sunt la a treia soţie. Cu prima, l-am avut pe Mircea, care, după cum ştiţi, a murit. Cu cea de-a doua soţie, o am pe Alina, care e ziaristă. E mama a doi băieţei. Deci sunt şi bunic.

Familie mare...

Da. Iar a treia soţie e actuala.

Divorţul e o corectare a unei greşeli iniţiale sau oamenii se schimbă?

E şi una, şi alta. Prima soţie m-a părăsit pentru un prieten. Cea de-a doua soţie a plecat la Londra. A reuşit la un concurs pentru BBC. Tot jurnalistă. Stând ani de zile acolo, inevitabil ne-am îndepărtat.

Aţi iertat-o pe prima soţie?

Nu m-am certat cu niciuna dintre ele. Nu am avut conflicte. Aşa s-a întâmplat şi am rămas în re­laţii bune.

În cea de-a treia căsătorie, unde credeţi că s-au aşezat lucrurile bine, de a durat atât?

Fiecare dintre cele trei căsnicii a avut momen­tele ei de succes. Dacă vorbim despre ultima, nici nu ştiu să spun. Am fost foarte fericiţi împreună şi înaintea apariţiei copiilor. Probabil apariţia lor a însemnat un plus de fericire.

Intru într-un subiect delicat şi vă întreb: cum reuşeşte un om să depăşească o dramă ca cea prin care aţi trecut cu băiatul dumneavostră, cu Mircea?

Întotdeauna rămâne o rană deschisă când îţi pierzi un fiu. Până la urmă, viaţa merge mai depar­te. Nu ne putem lăsa copleşiţi de durere, mai ales când avem şi responsabilitatea altor copii.

Aţi înţeles ce s-a întâmplat atunci?

Da. Poate acum, pentru prima dată pot să explic public. Acest băiat, Mircea Stănescu, avea o boală incurabilă. Se numeşte mielită. E o afecţiune gravă, netratabilă, a coloanei vertebrale. Pieliţa care îm­bracă coloana vertebrală se degradează şi atunci, întreg sistemul nervos se degradează şi el. Ajun­sese într-un stadiu foarte grav al acestei afecţiuni. Avusese deja două paralizii. Nu exista tratament. Nu ne puteam amăgi niciunii. Studiam pe internet şi discutam, într-un tip al disperării, cu doctorii, să vedem dacă undeva apare, măcar experimental, o formă de tratament. Nu a apărut. El, mergând iner­ţial şi încercând să depăşească aceste momente de slăbiciune fizică (nu mai putea nici măcar mânca), a candidat totuşi pe listele PSD pentru Constanţa. Nu a fost în stare să-şi mai facă nici campanie. Nu se mai putea concentra. Nu putea să citească nici de pe prompter, pentru propriile clipuri. Lumea nu ştie, dar ăsta era stadiul în care se găsea când a comis acel accident de circulaţie, care s-a soldat, din păcate cu o victimă omenească. Avea acest fond al bolii. Şi, pe fondul culpei, a ales să se sinu­cidă. Asta a fost situaţia. Era oricum condamnat la moarte. Era o dramă pe care familia o cunoaştea, dar o trata cu discreţie.

Într-o simetrie a dialogului nostru, vă întreb dacă raportarea lui la creştinism ar fi făcut lucrurile altfel?

Din păcate, din acest punct de vedere, Mircea era diferit de mine. El era ateu. Poate că, dacă ar fi avut sentimente creştine, ar fi putut să îndure şi boala, şi accidentul cu mai mult stoicism.

Puteţi să-mi numiţi o greşeală importantă la care vă gândiţi cu mustrări de conştiinţă?

Există multe greşeli pe care le-am făcut şi pentru care am mustrări de conştiinţă. Nu sunt un înger. Nu m-am considerat aşa. În ochii mei şi în ai celor apropiaţi, am ştiut să-mi recunosc greşelile.

Foto: Laszlo Raduly