Starurile anilor ’20. Astăzi: Greta Garbo

Oamenii vremurilor Marelui Gatsby sunt legendele zilelor de azi. Învăluiţi în mister, incitanţi, intriganţi, eroi negativi, dive dificile sau cuceritori exotici, cu toţii alcătuiau un mix al pasiunilor trăite între primejdie şi lux, asemenea romanului lui F. Scott Fitzgerald.

Oamenii vremurilor Marelui Gatsby sunt legendele zilelor de azi. Învăluiţi în mister, incitanţi, intriganţi, eroi negativi, dive dificile sau cuceritori exotici, cu toţii alcătuiau un mix al pasiunilor trăite între primejdie şi lux, asemenea romanului lui F. Scott Fitzgerald.

Greta Garbo. A fost de patru ori nominalizată la Oscar (o dată câştigătoare) după ce a făcut provoca­toarea trecere de la filmul mut la cel cu sonor, căreia atâţia actori i-au căzut victime. Totul pentru ca după un deceniu să se retragă pre­matur şi definitiv din viaţa publică. Scufundată în mister, Garbo a fost considerată cea mai reuşită schemă de PR a Hollywoodului. Cine a fost ea cu adevărat? În 1922, la vremea la care Nick Carraway, personajul lui Scott Fitz­gerald, se muta în West Egg, lângă uriaşa proprietate a lui Jay Gatsby, suedeza Greta Lovisa Gustafsson studia la The Royal Dramatic Theatre’s Acting School din Stock­holm, pregătindu-se să devină o mare stea hollywoodia­nă. Remarcată de faimosul regizor suedez Mauritz Stiller, care a distribuit-o în „Gosta Berling“, Greta a plecat cu el la Hollywood, după ce acestuia i s-a oferit un contract irezistibil din partea MGM. Au urmat zece pelicule mute pentru Garbo în Cetatea Filmului, toate succese fulmi­nante. Iar proba de foc din 1930 a trecut-o cu brio, după ce studiourile de film au făcut o agresivă campanie sub sloganul „Garbo vorbeşte!“, pentru prima ei producţie cu sonor, „Anna Christie“. Pelicula a avut cel mai mare box-office din acel an, în 1931 repetând experienţa cu rolul faimoasei spioane în „Mata Hari“ şi cu cel la unei balerine rusoaice, în „Grand Hotel“, care a luat şi Oscarul pentru cel mai bun film.

În această vreme, statutul ei de divă prindea con­tururile definitive, dar şi strălucirea stranie a unei fe­mei neînţelese. Garbo se voia altfel: refuza să meargă la premierele propriilor filme, nu ţinea conferinţe de presă, nu dădea interviuri sau autografe, nu răspundea la tele­fon, nu-şi citea corespondenţa şi nu venea la Gala Osca­rurilor nici măcar atunci când era nominalizată. „Artistul ar trebui să fie un spirit solitar. Munca mea mă absoarbe cu totul“, comenta ea, în timp ce unii, printre care şi Da­vid Bret, autorul cărţii „Greta Garbo: Divine Star“, lansa­tă anul trecut, susţin că tot acest comportament al ei era unul deliberat, menit să sporească fascinaţia publicului. Fata unui ajutor de măcelar şi-a unei casnice (mai târziu muncitoare într-o fabrică de dulceţuri), născută în 1905 în Stockholm, îi zăpăcea acum pe boşii de la Hollywood cu caracterul ei dificil. „Nu vă convine? Bine, mă întorc în Suedia!“ era replica cu care Garbo le închidea instant gura de câte ori îi reproşau ceva.

Au mai urmat rolurile principale din „Anna Kare­nina“, „Camille“ şi „Ninotchka“, ultimele două adu­cându-i alte nominalizări din partea Academiei Ameri­cane de Film. Ba chiar, cu „Ninotchka“, Garbo şi-a făcut hatârul şi-a demonstrat că poate juca şi-n comedii, după ce studiourile au făcut o publicitate masivă peliculei cu sloganul „Garbo râde!“. Îşi cam terminase treaba la Hol­lywood... Atinsese apogeul. Fetiţa de altădată, care-şi aju­ta părinţii, frecând scările şi toaleta din curte, strălucea acum în vârful piramidei şi se lovea cu creştetul de ta­vanul visurilor împlinite... Nimic n-o mai anima. O stare accentuată şi de felul ei de-a fi dintotdeauna. „Mi se în­tâmpla adesea şi-n copilărie să fiu foarte fericită, pentru ca-n următorul moment să simt că nu mai am nimic pe lume...“, spunea ea într-una dintre rarele ei confesiuni. A mai făcut apoi pelicula „Two-Faced Woman“ a lui George Cukor... Care, însă, a fost izbită de review-uri usturătoa­re, afectând-o profund. Izbucnirea războiului, care a pro­vocat prăbuşirea pieţei europeane de distribuţie pentru MGM a fost un motiv în plus pentru a se retrage.

La început, s-a gândit la o pauză, pentru ca apoi, din 1945, să fie măcinată de temeri şi îndoieli. Va mai avea acelaşi succes dacă ar reveni? Cum va privi publicul chipul ei îmbătrânit? Votată în 1950 cea mai frumoasă fe­meie din lume, Garbo intra astfel în legendă, după ce se retrăsese la doar 36 de ani. Iar enigmatica ei viaţă amo­roasă n-a făcut decât să contribuie la mitul Garbo. Nu s-a căsătorit niciodată, n-a avut copii şi-a locuit singură. Ştim că s-a iubit, în plin avânt al carierei, vreo doi ani, cu cel care i-a fost partener în câteva filme, actorul John Gil­bert. În 1938, a ţinut prima pagină a ziarelor cu relaţia sa cu dirjorul Leopold Stokowski, pentru ca, din 1940, să fie văzută adesea cu milionarul rus George Schlee, care era căsătorit. Peste toate, pluteau, însă, greu bârfele despre lesbianismul său, întreţinute de numeroasele ei prietenii apropiate cu femei. Femei reale sau... imaginare, precum Alice Smith, Mary Jones, Harriet Brown, Fraulein Gussie Berger, Jonas Emersen, Mademoiselle Hanson sau Miss Sorenson. Nume cu care Greta se prezenta în ultima par­te a vieţii, când apărea uneori cu o perucă neagră, o pălă­rie cu boruri mari şi ochelari uriaşi. A murit pe 15 aprilie 1990, la 84 de ani, de pneumonie şi o complicaţie renală, după ce învinsese cancerul la sân. Şi a reuşit să devină ne­muritoare, fiind invizibilă, după cum spunea David Bret!

Foto: guliver/getty images