Totul despre Julianne Moore, actriţa care a cucerit Hollywoodul la 50+

După o viaţă de nomadă, a cucerit constelaţia Hollywoodului la 50+, sfidând regulile „casei“. Bad girl pe ecrane şi good girl în viaţa reală, roşcata străluceşte mai mult ca oricând.

Julianne Moore

De la soap opera la filme-cult, cu un ocol prin constelaţia blockbusterelor, parcursul actriţei este la fel de efervescent şi haotic precum călătoria nomadă a „căpşunei pistruiate“ mereu pe drumuri, în căutarea unui „acasă“ al ei.

„Singura constantă în viaţă e schimbarea“

„M-am mutat frecvent pentru că tata era în armată, aşa că am fost mereu fata nouă din clasă. Cred că dacă ai trecut vreodată prin asta, ştii cum e să simţi că nu contezi într-o încăpere. Dar cred că e o experienţă benefică să vezi cum e să nu fii băgat în seamă, pentru că înveţi să fii empatic“, îşi aminteşte Juli, care s-a născut într-o tabără militară la Fort Bragg, California, pe 3 decembrie 1960. Înainte să împlinească 18 ani, Julie Anne Smith se mutase deja de 23 de ori din cauza serviciului tatălui său, Peter Moore Smith – paraşutist, colonel şi ulterior judecă­tor militar. Texas, Nebraska, Alaska şi New York au fost doar câteva dintre oraşele în care a locuit pentru intervale scurte de timp cu cei doi fraţi şi mama lor, Annie Love, ajungând la 16 ani să facă liceul în Frankfurt. Nu-i de mirare de unde o aşa sete devoratoare de stabilitate... „Cred că asta m-a făcut să pun un mare preţ pe siguranţă. Sunt incredibil de casnică. Şocant de casnică, de fapt!“, remarcă ea râzând acum, deşi pe-atunci nu era nicidecum aşa relaxată. „Eram o tocilară get-be­get. Mereu există acel copil prea scund, unul cu ochelari, unul care nu e atletic. Eu eram toţi trei.“ Iar faptul că rădăcinile pur scoţiene ale mamei şi cele irlandeze ale tatălui s-au conturat sub forma pistruilor, a tenului alb şi a părului roşcat n-a ajutat prea mult atunci, fiind poreclită de colegi „căpşuna pistruiată“. O amintire memorabilă... Mulţi ani mai târziu apărea cartea Freckleface Strawberry (2007). Povestea unui copil care învaţă să se simtă bine în propria piele a apărut când fiul ei Caleb a început să se simtă incomod pentru aceleaşi trăsături. Volu­mul a avut un succes care a convins-o pe Julianne să conti­nue acum şi ca autoare de cărţi pentru copii.

Premiile Oscar 2016

Pe-atunci, voia să fie doctor, dar a ajuns actriţă… din în­tâmplare. Prima scenetă jucată în clasa a şasea a speriat-o şi i-a displăcut total, dar câţiva ani mai târziu a venit firesc. „Am avut un profesor de engleză şi teatru foarte fain în Frank­furt. El mi-a zis: «Ai putea să-ţi câştigi traiul din asta». Nu mă gândisem la asta, nu ştiam pe nimeni care făcea actorie, nu ştiam actori, nu văzusem vreo piesă de teatru pe bune, doar cele din şcoală. Mi-a dat o revistă de dramaturgie şi mi-a zis că sunt şcoli la care pot să aplic. Apoi m-am dus acasă şi le-am zis părinţilor că voi fi actriţă“, ceea ce i-a îngrozit. După ce a studiat arta dramatică la Universitatea din Boston, Julie a căzut în capcana telenovelelor americane, cel mai notabil rol în televiziune fiind al surorilor gemene din As the World Turns. Succesul avea să se aprindă încet şi sigur, intrând în vizorul marilor cineaşti abia în ’90, odată ce s-a apucat de tea­tru. „Una dintre cele mai importante experienţe actoriceşti pe care le-am avut“, spunea Juli despre Unchiul Vanya de Cehov, pusă în scenă cu dramaturgul Andre Gregory în 1990. Într-adevăr, a fost una fundamentală pentru cariera ei, căci aşa l-a şi cucerit pe primul dintre regizorii care aveau să-i marcheze frumos destinul. Robert Altman a fost suficient de impresio­nat de Moore pentru a o alege în Short Cuts. Monologul ţinut de actriţă în timp ce e filmată într-un tricou, goală de la talie în jos, a fost evident cea mai discutată scenă a filmului, iar telefoanele au început să sune neîntrerupt.

şa s-a descris dintotdeauna: „the good girl“. E greu să nu completezi cu „with a twist or two“... dacă ne gândim la memorabila scenă din

, în care ţine o prelegere agitată soţului ei, dezbrăcată de la talie în jos, în mijlocul bucătă­riei. Ori la extremele pe care le-a explorat cu un curaj nefiresc, fie că vorbim de pasiune nestăvilită (

), depre­sie suicidală (

) ori manie religioasă (

). Aşa a ajuns respectată şi la festivaluri de film independent, şi în multiplex. Şi acesta e twist-ul „fetei bune“: se dezbracă, fără ruşine, în cele mai neaşteptate forme şi nuanţe. Dacă ar trebui să numeşti o actriţă trecută de 50 de ani care încă mai are succes la Hollywood, proba­bil te gândeşti la Meryl Streep, acest nume care a prins deja valen­ţe mitice în istoria cinematografiei. Dacă gândeşti outside the box, însă, apare Julianne Moore, o altfel de eroină a Cetăţii. „Cred că e cea mai bună actriţă a Americii acum, cum e Meryl Streep pentru generaţia ei“, cum bine a precizat chiar Dennis Quaid, partenerul ei de film în

, în 2002. „Julianne sfidează regulile la care se gândesc oamenii obişnuiţi – cum ar fi să aleagă calea sigură care a funcţionat în trecut, rol după rol“, a completat regizo­rul Todd Haynes, care a scris rolul special pentru ea. „Şi-a câştigat succesul după propriile reguli”.

„Reguli“ care i-au adus roluri tot mai bune, contrar mersului natural al Hollywoodului – oportunităţi tot mai rare pentru ac­triţe ce înaintează în vârstă –, cât şi „tripla coroană“ europeană: premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalurile de Film de la Cannes, Veneţia şi Berlin, situând-o a doua după Juliette Binoche cu această onoare. Mai mult, este singura care a câştigat, pe lângă acestea, şi un Oscar şi un Glob de Aur. O performanţă fără pre­cedent pentru o actriţă de vârsta ei, în anul de graţie 2014, când Still Alice i-a adus Oscarul, iar Maps to the Stars, premiul Cannes pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Cam aşa stă treaba cu Julie: nu e primul nume pe buzele tuturor, cum nici rolurile sale nu au fost în mare parte principale. Dar melanjul efervescent al emoţiilor umane pe care le joacă în faţa ta e irezistibil. Practic, e şi imposibil să-i defineşti cariera cu un rol anume sau să o clasi­fici într-o nişă. Versatilitatea ei nu cunoaşte limite şi o face atât de bine, fie că e vorba de comedie, dramă sau satiră. Paleontolog, star porno, feministă sărită de pe fix, casnică ipohondră, profesoară cu Alzheimer sau actriţă ratată, în pragul nebuniei – peste 20 de ani de faţete la poluri extreme, mimate cu o autenticitate şi o eleganţă ce transformă jocul său ac­toricesc într-un privilegiu pentru cinefili. Dar nici dacă suprapui toate faţetele, nu găseşti un numitor comun care să o descrie pe timida roşcată de 1,60 m înălţime, din pragul casei sale ex­trem de liniştite din Manhattan.

 „Harta către stele“

Golden Girl.

Momentul acesta de cotitură a coincis şi cu cel din viaţa personală căci, în acelaşi an 1993, Julie se despărţea de John Gould Rubin, actor şi director de teatru cu care se căsătorise cu şapte ani mai devreme. „Eram singuratică şi nu cred că eram fericită. Nu aveam viaţa personală pe care o voiam. Mi-am petrecut anii tinereţii muncind pe rupte şi încercând să ajung «acolo», orice ar fi însem­nat asta, adică nicăieri de fapt. Era doar un job, dar eu voiam foarte mult o familie“, a mărturisit ea mai târziu despre ce a împins-o la altar. Proaspăt divorţată şi trecută prin terapie, s-a dedicat trup şi suflet personajelor sale. După ce a primit trofeul pentru cea mai bună actriţă de la Societatea Criticilor de Film din Boston pentru versiunea filmată a piesei de teatru, Vanya on 42nd Street, a devenit eroina bizarei drame Safe, a unuia dintre regizorii care i-a rămas fi­del până azi: Todd Haynes. Cu toate că experienţa a fost brutală – a trebuit să slăbească atât de mult că s-a îmbolnăvit, jurând că nu va mai face asta vreodată –, rolul a fost „posibil prima ei recunoaştere oficială ca fiind cea mai splendidă actriţă a generaţiei sale“, conform publicaţiei Empire.

Atracţia faţă de personaje in extremis i-a fascinat de-atunci pe greii industriei. După ce a bifat şi succesul în lumea filmului co­mercial, în 1997, cu blockbusterul The Lost World: Jurassic Park al lui Steven Spielberg, în rolul paleontologului Sarah Harding, a pri­mit şi prima nominalizare la Oscar. Dar nu datorită lui Spielberg, ci celui de-al doilea regizor care avea să o aibă ca muză. Paul Thomas Anderson era cu zece ani mai tânăr decât Julie, dar cu aceeaşi pa­siune de nestăvilit. „Eram la o petrecere când cineva m-a prezentat acestui cineast tânăr. Avea vreo 26 de ani pe-atunci, când a venit spre mine şi mi-a zis: «Frate, o să fii în filmul meu». Era adorabil, plin de încredere, iar scenariul minunat. Am cam spus «da» pe loc“, mărturisea roşcata despre Boogie Nights, într-un interviu pentru Little White Lies. Entuziasmul lor n-a dispărut când cei din jurul ei au devenit îngrijoraţi. „Nimeni nu era de acord să fac un film des­pre pornografie. Mulţi oameni s-au distanţat. Dar eu nu l-am văzut niciodată ca pe un film despre industria porno, ci ca pe unul despre un grup de oameni cu adevărat fascinanţi. Mi-a fost clar din prima că eram în mâinile unui mare regizor“, îşi aminteşte ea.

Cu Paul Thomas Anderson

Aşa cum a demonstrat de multe ori, în viaţa personală era la polul opus faţă de personaj. În acelaşi an 1997, l-a adus pe lume pe Caleb, primul copil cu regizorul Bart Freundlich. „Înainte să-l întâlnesc pe soţul meu, mereu am simţit că «petrecerea» are loc în altă parte. Odată ce l-am cunoscut şi au venit pe lume şi copiii, mi-am dat seama: aici e «petrecerea».“ Ea avea 37 de ani, el cu zece mai puţin, dar au rămas de-atunci împreună. Îl cunoscuse la un an de la divorţul oficial de Rubin, în 1996, când Bart a regizat The Myth of Fingerprints. „Filmam de o săptămână când ne-am cuplat. Erau slabe şanse să ţină, atunci când ne-am cunoscut, dar asta se întâm­pla acum 20 de ani.“ Drumul spre faimă a continuat cu fraţii Coen, regizori de suflet cu care a colaborat pentru alt film-cult, The Big Lebowski, deşi se anunţa un eşec. „Îmi amintesc că, atunci când a fost lansat, s-a dus la fund. Criticii nu pricepeau ideea, toată lumea spunea că nu e aşa amuzant ca Fargo. Mie mi s-a părut o isterie, aşa că sunt recunoscătoare că a devenit cel mai mare film-cult al lor. Se pare că am o intuiţie bună“, a comentat Juli, numită de unii „elementul critic care face filmul musai de văzut“.

Fraţii Coen

În 1999, dornic „să o vadă explodând“ cu forţa şi talentul cu care l-a cucerit, Paul Thomas Anderson scrie un rol special pentru Ju­lianne: cel al unei neveste dependente de morfină în Magnolia, ur­mându-i în 2002 din nou Todd Haynes, cu Far from Heaven, care îi aduce „reginei prăbuşirilor emoţionale pe ecrane“ una dintre cele două nominalizări la Oscar. „Far from Heaven a fost foarte special pentru că Todd a scris rolul pentru mine şi îmi amintesc perfect momentul când mi-a arătat scenariul. În plus, în aceeaşi perioadă aflasem că sunt însărcinată cu fiica mea. Nu putea să fie o experi­enţă mai frumoasă de-atât. Nu doar că aveam şansa să lucrez din nou cu Todd, dar şi să aştept o fetiţă, când aveam deja un băieţel acasă. A fost minunat“, mărturiseşte roşcata. „Ce face Moore cu personajul e dincolo de parametrii care definesc o interpretare fără cusur, aproape sfidând clasificarea“, spuneau cei de la L.A. Times despre rolul care i-a adus 19 trofee pentru cea mai bună actriţă, inclusiv cel de la Festivalul de Film de la Veneţia. „Am fost foarte norocoasă să fiu expusă la atâtea tipuri de regizori“, remarca atât de bine ea despre contrastantele sale roluri. De la pleiada de filme in­dependente şi suc­cesul câştigat cu fil­mele iconice ale lui Spielberg şi Scott Ridley (în 2001, a jucat cu Anthony Hopkins în franci­za Hannibal), avea să treacă din nou la altă etapă.

 „Fii normal în viaţa ta, ca să fii violent şi original în munca ta!“

Julianne Moore şi Bart Freundlich

„Mama a lucrat ca psiholog la centrul de psihiatrie. Era curioasă în privinţa oamenilor şi cred că şi eu sunt. Aşa că vorbeam despre cei pe care îi ştiam şi de ce se purtau într-un anume fel. Asta e treaba şi cu actoria. Nu am jucat niciodată un personaj care se abate de la experienţa umană, oricât de extremă ar fi ea. Cum s-a întâmplat în Savage Grace, când oamenii spuneau că e ridicol ca personajul meu să fie o nebună, cum ar putea cineva să fie ca femeia aia? Când, de fapt, ea chiar exista, era sociopată“, povesteşte Julie despre contro­versatul film din 2007 în care din nou a şocat publicul. Drama e in­spirată dintr-un caz real de crimă în care o bogătană, Barbara Daly Baekeland, e ucisă de Anthony, fiul ei paranoic cu care ar fi avut o relaţie incestuoasă pentru a-i „corecta“ homosexualitatea. La fel de controversată precum povestea a fost scena acelui ménage à trois jucată de o Julianne Moore transformată la 180 de grade (Barbara) cu tânărul Eddie Redmayne (Anthony) şi Hugh Dancy (Sam Green, amantul Barbarei)…

, cel care pare că a definit al treilea capitol al carierei, era aproape să fie ratat din cauza lipsei de fonduri. Când ilustrul regizor David Cro­nenberg, supranumit Regele horrorului sau Baronul sângelui, a că­utat-o iniţial în 2009 pentru rolul Havanei Segrand, Julianne a fost terifiată. „Nu-l întâlnisem înainte pe David şi eram panicată pentru că credeam că va fi, ştiţi voi, înfricoşător sau ceva de genul ăsta. Dar e cel mai minunat om, e foarte raţional.“ Din cauza lipsei de fonduri, producţia n-a avut loc decât abia cinci ani mai târziu, când roşcata a fost sunată din senin că proiectul s-a reactivat. Rolul, pe măsura poreclelor regizorului… „N-aş spune că e un monstru, deşi se comportă monstruos uneori. E una dintre acele personaje tipice din industrie, pentru care toată stima de sine şi validarea se reflec­tă din exterior, şi nu din interior. Şi cu cât trăieşti mai mult acel stil de viaţă, cu atât devii mai pustiit, până când faci implozie“, a co­mentat ea imaginea personajului său, într-un interviu pentru

. Nu i-a fost teamă niciodată să filmeze scene cu conţinut sexual, nici chiar la 50+, poate puţin mai temperată în

, alături de Robert Pattinson. Şi chiar cutezanţa aceasta in­genuă i-a electrizat pe cineaşti. Sunt acele „momente nenumărate când actriţa se dezbracă de tot în faţa camerei – uneori la propriu, alteori emoţional“, cum comenta Betsy Sharkey despre prestaţia în

(2010), unde Juli şi Annette Bening au jucat rolul de cuplu lesbian.

Familia ei

Cum reuşeşte, de vreme ce vuieşte presa despre lipsa rolurilor bune pentru femeile în vârstă? Conform acestei realităţi, după do­uăzeci de ani de film, Moore pare o anomalie. „Sincer, am fost în­trebată asta de când aveam 30 de ani. Când am debutat ca actriţă, toţi mă întrebau: crezi că există mai puţine roluri pentru femeile mai în vârstă? Şi eu mă gândeam: «Nu ştiu... Sunt bătrână?»“. Dar răspunsul ei, astăzi? „Când vorbim de roluri bune pentru actori la Hollywood, fie că sunt pentru femei sau bărbaţi, trebuie să înţelegi că business-ul nu există ca să producă roluri interesante pentru tine. Punct. Există pentru a face filme care vor aduce bani la nivel global. Sunt rare acele filme cu roluri bune. Totuşi, cred că sunt destule despre oameni – despre cine suntem şi ce facem – şi aspec­tele care ne fac umani. Trebuie doar să ştii unde să te uiţi“.

S-a uitat foarte bine, pesemne. Havana Segrand (Maps to the Stars) rămâne personajul cel mai provocator de până acum al lui Julianne. Este regina ofilită a elitei hollywoodiene decadente, atât de grotescă, violentă şi de crudă, jucată remarcabil de opusul ei: o femeie dependentă de stabilitate şi armonie, veşnic optimistă şi modestă. În timp ce Havana e trecută de perioada ei de glorie, Ju­lianne e în plin apogeu. O dualitate incitantă de când a debutat pe ecrane într-un serial de amiază, în anii ’80, când a fost good girl şi bad girl pe micile ecrane. Pendularea între ferocitatea transpusă în cariera sa şi seninătatea felului ei de-a fi a urmărit-o, din ferici­re, dintotdeauna. Şi asta i-a adus, mai târziu cu mulţi ani decât se credea, binemeritatul Oscar. Nu cu rolul Havanei, cum se specula, ci cu cel al lui Alice, o profesoară de lingvistică, diagnosticată cu Alzheimer, în Still Alice, până şi criticii fiind de acord că a fost cea mai spectaculoasă interpretare din cariera ei. „E atât de talentată la elementele nonverbale ale acestei transformări, permiţându-ne să vedem, în contururile schimbătoare ale chipului său, cum se simte când ţi se goleşte mintea“, după spusele criticului Kenneth Turan.

La 55 de ani, the good girl din viaţa reală o echilibrează per­fect pe the bad girl de pe ecrane. Iar reacţia de pe scenă, când a primit Oscarul, ne-a readus-o în faţă pe Julianne cu ambele feţe: „Se spune că dacă iei un Oscar, trăieşti cu cinci ani mai mult. Dacă e adevărat, aş vrea să mulţumesc Academiei, pentru că soţul meu e mai tânăr ca mine! Şi mamei şi tatei, care mi-au zis că pot fi orice îmi doresc cât timp primesc o educaţie, deşi nu se gândeau că voi fi actriţă… Şi lui Bart şi copiilor, mulţumesc că mi-aţi oferit un «aca­să»!“. „Acasă“ însemnând o familie obişnuită: ea, Bart, Caleb (18) şi Liv (14), dar şi cei doi câini – Cherry, un labrador negru, şi Milly, un chihuahua – în casa lor din Manhattan, unde Julianne îşi trăieşte marele vis, cel de-a avea stabilitate. Banal sau nu, pentru ea e totul. Cum bine spune chiar motto-ul în care crede cu tărie: „Ce spunea Gustave Flaubert? Fii normal în viaţa ta, ca să fii violent şi original în munca ta!“.