Interviu

Tudor Chirilă: „Ni s-a inoculat că trebuie să fim fericiţi“

Are o electrocardiogramă cu fibri­laţii. Şi convingerea că iubirea nu e accesibilă oricui. Îşi iubeşte neliniştea şi pasiunea de a învăţa. Nu-i plac extremele, dar tolerează contrastele. E predispus la dramatism. E în­crâncenat. E sensibil. Nebănuit de sensibil. E Chirilă, la ultima radiografie.

Cât de mult te iubeşti pe tine?

Tudor Chirilă Egoismul de care dau dova­dă câteodată (mărturisesc, e un defect) nu e mână-n mână cu iubirea de sine. Egoismul înseamnă obsesie de sine. Iubirea de sine în­seamnă să reuşeşti să-ţi creezi premisele unei vieţi frumoase, ţinând cont (şi) de ceilalţi. Ego­ismul te face să nu ţii cont de cei din jur şi, prin urmare, să răneşti. E o provocare pentru mine să-mi trăiesc viaţa în sensul parabolei „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!“. Sunt destul de dur cu mine şi mă critic des. Îmi iubesc, totuşi, pasiunea de a învăţa şi neliniştea pentru lucru­rile din jur. Uneori, neliniştea asta, care nu mă lasă să mă împac cu mine, e factor de progres. Alteori, neliniştea devine cel mai mare duşman al meu, pentru că vreau să fac foarte multe lu­cruri - poate şi dintr-un soi de nesiguranţă - ca să mă confirm. Iar asta e rău. Când vrei să te confirmi la nesfârşit, când faci lucruri din do­rinţa de a te confirma şi percepi totul ca pe o provocare, nu te mai bucuri de lucrul în sine. Când totul e o provocare, devii încrâncenat.

Cu ce frecvenţă ţi se spune că eşti un nebun, un ciudat?

Aud de multe ori „Chirilă e un ciudat“ sau „Chirilă e un nebun“. Poate pentru că rup şa­bloanele. Dar nu-mi aduc aminte să-mi fi spus cineva în faţă asta. „Eşti complet nebun“ mi s-a spus, dar nu în sensul clinic. În sensul că am curajul să risc, să împing nişte lucruri la maxi­mum, să fac şapte chestii în acelaşi timp sau să nu dorm două săptămâni ca să termin un pro­iect. Oamenii au nevoie să încadreze orice fel de comportament într-o definiţie. Sigur că viaţa mea e ciudată pentru un individ care nu are ni­cio treabă cu muzica, care are un program de la opt la patru, care completează zilnic nişte task-uri, care are o viaţă liniştită de bugetar, care, în weekend, se duce la Cheile Râşnoavei, la nu-ştiu-ce pensiune şi, din când în când, scapă la o petrecere. Pentru un individ cu o electrocar­diogramă simplă, a cărui viaţă curge monoton, un individ cu o electrocardiogramă cu fibrilaţii, ca a mea, poate părea ciudat. Iau decizii subite, mă schimb, renunţ, cad, sunt nesigur de multe ori, sunt influenţabil…

Mergi la psiholog?

Da. De doi ani jumate. Constant. Acolo, am învăţat să nu mă joc cu cuvinte de tipul „nebu­nie“, „depresie“. Există opt sau nouă puncte ca să se întrunească starea de depresie. Oamenii se joacă foarte uşor, un-doi spun: „Sunt depri­mat“. Du-te, mă, de-aici, că nu eşti deprimat deloc! Nu există depresie decât atunci când nu te mai ridici din pat, şi nu te mai speli şi abia te mai ţii pe picioare. E o scenă foarte bună în „Melancholia“, inspirată chiar de depresia prin care a trecut Lars von Trier: când nu poate să intre în cadă Justine. E jucată atât de bine, că-mi trepidau mie mâinile. Tremuram, îmi do­ream să intru eu în cadă, numai să se termine mai repede. Nu mai suportam ideea că ea nu poate să facă pasul în cadă. Asta e depresie! Restul e răsfăţ.

Ai declarat că „Exerciţii de echilibru“ s-a născut dintr-un preaplin al vieţii tale pe care nu ştii dacă o să-l mai trăieşti vreodată. Ce înseamnă preaplin şi ce înseamnă „Deocamdată, sunt secătuit şi fericit“?

Preaplin înseamnă când vrei să urli şi nu poţi. Preaplin înseamnă când nu îţi mai ajunge teatrul şi muzica şi găseşti această nouă voce: blogul. Scrisul. Preaplin însemnă o acumulare de lucruri înăuntrul meu, care aveau nevoie să iasă din mine şi nu pu­teau să iasă prin muzică şi teatru la momentul respectiv. Aveam multe stări, frici, speranţe, pasiune, dorinţă de a spune poveşti, şi-atunci blogul a devenit un debuşeu şi-un loc în care m-am exprimat altfel. Eu nu pot duce trei lucruri în paralel, nu-mi iese nici cu două în­totdeauna. Am secătuit în sensul că a fost o periodă foarte lungă în care am scris zi de zi, am dat multe lucruri afară din mine. Acum, am nevoie să înca­sez informaţii noi, sunt deja alt om faţă de acum cinci ani. Sunt alt om şi pentru că m-am exprimat şi am pri­mit feedback. Textele pe care le-am scris m-au făcut să mă uit la mine altfel. M-am schimbat şi am obosit. Ca să am din nou motivaţie pentru a scrie, trebuie să acumulez. Am citit recent un mot­to într-o carte de scenarii: „Dacă vrei să scrii, citeşte!“. Adevărat. Dacă vrei să scrii, trebuie să vezi cum gândesc alţii. Nu cred că există om care să poată crea constant. Trebuie să-ţi iei pauze pentru a ajunge la preaplin. Nu cred că poţi să scrii sau să faci muzică şi tea­tru bine decât în momentul în care tu nu îţi mai ajungi. Se creează o presiune ca la sticla de apă minerală când o deschizi. Fericit am fost în ziua lansării cărţii. Nu ştiu dacă azi sunt fericit. E absurd să credem că fericirea e o sta­re constantă. Eu, pentru că sunt un individ destul de frământat, de multe ori sunt şi nefe­ricit. Dar nu e dramatic. Chiar dacă peste tot împrejur ni se flutură fericirea. Publicitatea nu vinde produse, publicitatea vinde fericire. Eroii din publicitate sunt fericiţi că spală cu Dero, sunt fericiţi că se spală pe dinţi cu Col­gate, beau Coca-Cola şi uite ce fericiţi sunt, şi-au cumpărat un laptop şi iar sunt fericiţi… Stă pe pajişte cu laptopul în braţe şi e fericit, şi-a făcut asigurare de viaţă şi e extrem de fe­ricit… Nu există reclamă care să-ţi arate oa­meni nefericiţi. Într-un final, toţi sunt fericiţi. Ni s-a inoculat că trebuie să fim fericiţi şi că, dacă eşti nefericit, eşti greşit. Nu-i chiar aşa. E ok să fii şi nefericit. E ok şi să te plictiseşti. E foarte important să ştii să te plictiseşti. După, preţuieşti altfel fericirea.

Am regăsit în cartea ta atât de multe metafore şi comparaţii surprinzătoare despre suflet, despre fericire şi despre iubire… N-ar trebui studiate astfel de teme în liceu, măcar ca materie opţională?

Ar trebui studiate nişte noţiuni de psihana­liză, care să-i facă pe tineri conştienţi că tre­buie să privească în interior. Suntem destul de slabi pentru cât de mult am evoluat. Nu ne mai dăm timp, ne supunem unei viteze incre­dibil de mari. Uităm de suflet. Oamenii ajung să se simtă vinovaţi că se odihnesc. Că se opresc la şapte seara din lucru şi n-au apucat să termine ce şi-au propus peste zi. Dar de ce n-au terminat? Pentru că şi-au propus mai multe lucruri decât ar fi putut ei să facă. De ce şi-au propus mai multe lucruri decât ar fi putut să facă? Pentru că societatea le dă senza­ţia că ceilalţi oameni fac mai multe lucruri decât ei. De ce toţi au sentimentul că ceilalţi fac mai multe lucruri decât ei? Pentru că au 5.000 de prieteni pe Facebook, iar pe wall-ul lor apare că fiecare dintre ei are succes. Dar fiecare are succes o dată pe an. Numai că, fiind 5.000, el vede în fiecare zi că unul are succes. Şi e frustrat că n-are şi el succes în fieca­re zi. Uitând să se gândească la ceilalţi 4.998 ca el, care nu au succes. Unde ajungem aşa?

Eşti predispus la dramatism?

Da! Îmi plac mai mult dramele decât comediile. Se fac mult mai multe comedii proaste decât dra­me proaste. Poate mă înşel. Comedia bună e rară, e foarte greu de făcut. Cu excepţia „Petrecerii“, cu Peter Sellers, a filmelor cu Louis de Funès, a cla­sicelor cu Chaplin, Stan şi Bran, Buster Keaton şi umor englez modern, mă cam plictisesc. Eu vreau să-mi dea de gândit un film. Sunt înclinat mai mult spre ideea de sens al vieţii, de unde venim, unde ne ducem, ce e cu noi... Pe mine mă preocupă nişte întrebări. „După dealuri“, a lui Mungiu, de exemplu, m-a făcut să-mi pun nişte întrebări. Îmi place mai mult Lars von Trier decât regizorii de co­medie, deşi probabil că Lars von Trier habar n-are să facă o comedie.

„Iubire“ e cuvântul cel mai prezent în paginile cărţii tale. Ce te-a inspirat să scrii „Prea orb să poţi iubi“?

„Prea orb să poţi iubi“ vobeşte despre superfici­alitate. Am scris mult despre iubire, pentru că ne jucăm adesea cu acest cuvânt, dar nu prea ştim ce e. Câteodată, putem să nu aflăm o viaţă întreagă ce e. Mă obsedează chestia asta, că, din cauză că eşti prea orbit de tine, există posibilitatea să nu ajungi să-l cunoşti niciodată pe celălalt. Marea satisfacţie în viaţa unui om este să existe lângă el cineva care să-i ghicească toate mişcările. Să-l cunoşti atât de bine pe partenerul de viaţă, încât să te identifici cu el. Ca şi fericirea, iubirea ni se vântură pe sub ochi ca fiind ceva foarte posibil, dar nu ne punem problema că această trăire ar putea fi destinată numai anumitor oameni. Aşa cum numai câţiva oameni pot fi mari violonişti. Repin, Vengerov, Sarah Chang, Joshua Bell şi încă vreo câţiva. Nu putem să luăm toţi copiii de cinci ani din lume, să-i punem să cânte la vioară. Unul singur va fi genial din 200. Din 200 de oameni, poate unul singur ştie să iubească cu adevărat şi să aibă satisfacţia asta enormă din iubire. Dacă scriu despre iubire nu înseamnă că ştiu să iubesc. Sen­timentul publicului este „Ia uite, măi, băiatul ăsta, ce sensibil e, cum abordează el texte, ăsta trebuie să fie un bărbat interesant, care ştie ce-i iubirea!“. De ce? Ce, un actor care joacă rolul unui criminal ştie ce e crima?

Spui: „Marea provocare a iubirii este puterea de a afla totul despre cel din faţa ta fără a-i tulbura apele sufletului“. Reuşeşti?

Mi-am dat seama că ar trebui să fac asta, eu nereuşind s-o fac. (râde) Deţin nişte răspunsuri pe tema iubi­rii, dar multe dintre ele, deşi corec­te, sunt venite din neputinţe. Deşi, ştiinţific, se încearcă să se demonstre­ze că e totul chimic, eu cred că treaba asta nu are legătură numai cu noi, oame­nii. Iubirea e har care coboară asupra noas­tră. Ea nu e accesibilă oricui. Poţi să-ţi doreşti ani la rând să ţi se întâmple şi să mori fără să ştii cum e. Nu pocnim din degete şi iubim.

Poţi să ai pace în suflet fără o femeie alături sau în gând?

Da, poţi! Dar nu-nseamnă că ai pace. Înseamnă că ai un armistiţiu. Mi-a spus cineva, odată: „Degea­ba iei Oscarul, dacă eşti singur!“. Interesant, nu? Ce faci? Te uiţi la statueta aia în fiecare seară? Ca să nu fii singur, trebuie să te preocupi şi de oamenii din jurul tău. Până acum câţiva ani, mă interesa doar profe­sia, nu-mi puneam problema că oamenii au şi alte subiecte de discuţie decât teatrul şi muzica, că nu sunt eu buricul pământului, că deasupra noastră, a tuturor se află un singur cer şi fiecare se raportează altfel la el. Eu credeam că e doar pentru mine cerul. Îmi mai întind şi-acum capcana că doar profesia e importantă şi nu-mi dau timp. Nu-mi dau timp să plec undeva - singur sau cu cineva - două luni. Iar când te-mbolnăveşti, realizezi că nimic din toate as­tea nu contează. Faci o gripă şi-ţi dai seama că lumea poate fără tine. Când am rămas fără voce, în vară, două săptămâni, mi-am dat seama că nimeni n-a fost extrem de afectat. N-a fost o problemă de siguranţă naţională, n-a căzut curentul, stelele au răsărit, pă­mântul s-a învârtit... Am suspendat cinci concerte. Şi?! A trebuit să mă-mbolnăvesc ca să citesc, ca să mă plimb. Am ieşit în parc, am stat cu laptopul pe bancă, în parc, ca un bătrânel. A fost bestial. Vrem să părem puternici, dar suntem foarte fragili. Care-i timpul pentru tine, de fapt? Timpul în care îţi sati­sfaci orgoliul şi faci lucruri mari sau timpul în care îţi satisfaci poftele mici? Îţi spui întâi: „Vreau să mă­nânc bine azi, o să-mi dau timp să-mi gătesc un pui la cuptor, care-mi ia o oră jumate“. Apoi: „Stai puţin, c-aş putea să dau 100 de mailuri într-o oră jumate şi să-mi iau un semipreparat de la supermarket“. Şi-aşa apare cancerul.

Când ţi-ai făcut ultima oară pui la cuptor?

Acum trei săptămâni, mi-am făcut creveţi la tiga­ie cu sos de vin şi mărar şi o salată bună de andive cu iaurt şi muştar. Nu e cât un pui la cuptor, ca timp, dar, totuşi, mi le-am cumpărat, mi le-am pre­gătit, le-am mâncat… Singur! Şi n-am făcut nimic altceva în timpul ăsta, dacă-ţi vine să crezi!

Îţi plac femeile care poartă tocuri ziua?

Cele care poartă tocuri prea înalte ziua, nu. To­cul e o formă de spectacol, iar ziua nu ne dăm în spectacol.