OK! Live from L.A.

Tudor Petruţ: "Vreau să scriu un scenariu <Liceenii după 30 de ani>"

Tudor Petruţ: "Vreau să scriu un scenariu <Liceenii după 30 de ani>"

A dat Bucureştiul pe Orange County şi viaţa de actor pe cea de profesor. Totuşi, celebritatea l-a urmărit şi acolo, graţie unei reclame la carduri.

Îl ştiţi ca Şerban din Liceenii, dar pentru mulţi americani el este Miss Peggy din reclama pentru Discovery Card, difuzată chiar şi la Super Bowl. În viaţa de zi cu zi, însă, actorul Tu­dor Petruţ (54) s-a întors printre li­ceeni, fiind profesor de matematică în Orange County, un job care îi aduce multe satisfacţii. L-am vizitat şi noi acasă, în America, curioşi să vedem cum trăieşte el visul american.

Când am ajuns la poarta ta şi am auzit vorbindu-se româneşte, mi s-a părut că am ajuns acasă, deşi eşti aici de peste 20 de ani.
Tudor: Da, am venit prima dată în 1990, deci sunt 28 de ani.

Unii, după atâta timp, ar fi mai mult americani decât români.
Sigur că e un proces natural să te america­nizezi, pentru că trebuie să te obişnuieşti şi să fii acceptat în societatea americană, nu ai cum altfel. Nu ţine numai de limbă, ci şi de o sumă de mentalităţi care se schimbă.

Cât de american eşti, cât de român mai eşti?
Mie îmi place să spun că am rămas un bun român. Asta înseamnă că mă interesează ce se întâmplă în România, mama mea locuieşte acolo, îmi vizitez ţara în fiecare vară, îmi do­nez timpul pentru cultura românească, atunci când am posibilitatea. Dar recunosc că, deşi vorbesc şi simt româneşte, totuşi sunt ameri­can, sunt de prea multă vreme aici.

Dar reuşeşti să strângi în jurul tău mulţi alţi români, la Arca TV.
Arca TV se adresează românilor de pretu­tindeni, are sediul în Houston şi colectează materiale de la românii din toate colţurile lumii, inclusiv din Los Angeles. Eu încerc să-i ajut cum pot, pentru că sunt mulţi români de valoare în L.A. şi, pe lângă cei recunoscuţi, sunt foarte mulţi oameni de ştiinţă, ingineri, oameni de afaceri care au mult succes în America. Din nefericire, noi, românii, nu ştim să facem echipă, suntem foarte puţini care avem dorinţa de a lucra ori de a face lucruri împreună.

Totuşi, o echipă faceţi, una de fotbal.
Ooo! (râde) În fiecare duminică dimineaţa, fie ploaie, vânt sau căldură tipic californiană, suntem la fotbal. Ne strângem cam 20-22 de persoane, în majoritate români, de toate vâr­stele şi din toate colţurile României, şi este o extraordinară plăcere să fim împreună.

Ştiu că şi în timpul filmărilor la "Liceenii" greu vă lua regizorul de la fotbal.
Foarte greu! Fotbalul e boală grea şi, într-adevăr, noi mai golăneam pe terenurile de fotbal, mai ales când filmam pe la un liceu, şi Nicolae Corjos trebuia să alerge după noi şi să ne trimită la filmare.

Când ţi-e dor de România, ce-ţi vine prima oară în minte: un gust, un miros, o senzaţie?
Eu sunt gurmand, se vede, (râde), şi îmi face o mare plăcere să gătesc ca la mama acasă. Din păcate pentru voi, astăzi nu am decât mâncare mexicană. Dar fac foarte multe lucruri, pentru că am învăţat de la bunicele mele, de la mama şi-mi face plăcere, mă relaxează. Soţia mea şi cu mine avem mereu pe cineva la masă.

Soţia ta n-a vrut să stea la poze.
Nu-i place. Doina este cea de-a doua soţie a mea. Eu am venit aici prin căsătoria cu o ame­ricancă, cu care am doi băieţi. Şi, după ce lu­crurile n-au mai funcţionat, ne-am văzut fie­care de viaţa noastră. Apoi, am cunoscut-o pe actuala mea soţie, care este director de bancă şi căreia nu-i place expunerea, în general. Si­gur că mergem la evenimente împreună, dar niciodată n-am forţat-o să facă poze cu mine.

Modifică Setările