Adriana şi Adrian Titieni: ”Suntem diferiţi şi asta ne-a făcut să rămânem împreună”

Cei doi actori ne-au primit în casa pe care cu gust şi-au amenajat-o lângă facultatea în care s-au întâlnit cu 20 de ani în urmă.

Cred că între Adriana şi Adrian Titieni povestea este despre cum pot clădi oameni diferiţi aceeaşi viaţă. Despre faptul că oamenii sunt împreună să se completeze, mai mult decât să se asemene. Despre cum doi oameni se întâl­nesc şi pun bazele unei familii, spre care, după 20 de ani, putem să privim din afară, admira­tiv. Au doi copii, o fată şi un băiat, Ariadna şi Marc.

În ce perioadă a vieţii voastre suntem?

Adrian: Ne aflăm în perioada Bacalaureatelor şi a admiterii la facultate. Asta e perioada în care se află viaţa noastră acum.

Vine un moment în care punctăm viaţa în funcţie de copii.

Astea sunt reperele noastre. Dar cred că aşa e, în general, firesc să fie. Dacă ai decis să ai copii, rămân reperele, pănă ce decid să-şi ia zborul şi, practic, autonomia. Nouă asta ni se va întâmpla curând. Dar golul acesta lăsat de plecarea lor, când va fi să fie, va recrea alte re­pere.

A trecut timpul repede, nu? Când ai copii mici ai impresia că aşa va fi mereu viaţa.

Adriana: Nu-ţi dai seama sau, cel puţin, eu nu mi-am dat seama. Nu realizez că am ajuns cu ei în perioada Bacalaureatului. Chiar mă gân­deam astăzi dimineaţă că n-am emoţii pentru ea, că este vorba despre fiica noastră. Într-adevăr, e perioada aceasta în care copiii încep să-şi ia zborul din cuib. Dar suntem fericiţii posesori a doi copii care, cel puţin în momen­tul acesta al vieţii lor, nu vor să plece nici din casă, nici din ţară. Ariadna, undeva prin clasa a VIII-a, a decis că vrea să facă Medicina şi să rămână în ţară. Până acum nu s-a răzgândit. Iar celălalt copil, Marc, visa să plece din ţară, îi plăcea baschetul şi-şi dorea să joace în Ameri­ca. Doar că înălţimea, o perioadă, n-a ţinut cu el, aşa că a renunţat la visul acesta.

Sper că nu s-a apucat de actorie.

Marc face actorie de mic. Fiul meu are la activ mai multe filme decât am eu şi asta nu e o glu­mă. Sau e una amară. Dar nu ştim deocamdată dacă va merge pe drumul acesta.

Adrian, ce l-ai sfătuit?

Nu-l sfătuim.

Îmi pare rău să aud asta.

Cred puternic în opţiunea fiecărui individ. Pot fi un suport. Sigur, l-am rugat să cerceteze bine, să fie ceea ce-i place. Dacă ai o profe­sie care-ţi face plăcere, nu simţi când trece timpul. Profesia e a doua ta identitate. Dacă-ţi propui scopuri colaterale, bani sau faimă, de exemplu, acesta ar fi o carte greşită.

Adriana, când erai de vârsta copiilor tăi, ce ţi-ai propus să faci?

Am ştiut de la trei ani că vreau să fiu actriţă. Acum abia îmi dau seama că a fost o opţiune greşită. Dar a fost o opţiune pe care am mers, pur şi simplu. Asta se datorează unor afişe lipite pe un geam din casa bunicilor mei. Pe afiş era Radu Beligan, din revista

era poza. Dormeam cu faţa la afişul acela şi as­cultând la radio piesele lui de teatru. Aşa a fost copilăria mea. Întrebată fiind ce vreau să fac, spuneam „actriţă”, fără să ştiu ce implică asta.

Ce n-ai luat în calcul şi ce altceva ai fi făcut atunci?

Aş fi făcut altfel: n-aş fi devenit în mod sigur actriţă.

Păi, ce are actoria?

Cred că trebuie să fii construit pentru asta. Eu n-am tenacitatea de-a o lua mereu de la capăt. Mă regăsesc într-o replică pe care Ariadna a dat-o când era mai mică şi juca într-un film al lui Sitaru. A făcut o scenă foarte bună cu tai­că-su şi cu Clara Voda. Avea 12 ani. Am între­bat-o dacă ar face meseria asta. Mi-a răspuns: „N-aş face niciodată asta. Nu pot să înţeleg de ce trebuie să repet de 20 de ori o scenă, când mie mi-a ieşit bine din prima“. A reuşit să pună în cuvinte ceea ce eu nu reuşisem. Mi-am dat seama ce am eu cu meseria asta, încât sun­tem incompatibili. Habar n-am, poate că sunt orgolioasă, poate că n-am răbdare sau talent suficient. Dar soţul are o vorbă despre asta în care cred: „În meseria asta câştigi fix cât in­vesteşti“. Or eu n-am prea investit. Nu mă în­treba ce mi-ar fi plăcut altceva să fac, pentru că încă sondez.

Eşti tânără, să nu ne panicăm, mai ai timp.

Nu intru în panică, la 41 de ani cât am, dar cred că ştiu. Mă conving pe zi ce trece că ceea ce ar fi trebuit să fac în viaţa asta ar fi fost să fiu Chef. Adică în bucătărie, să gătesc.

Investeşte timp în bucătărie Adriana? Poate fi întâlnită acolo?

Da, mult timp. Excelenţa şi-o dovedeş­te la prăjituri. Până la urmă, căile de-a ajunge la o situaţie pot fi mai multe, aşa că am sfătu­it-o să facă această chestiune cu prăjiturile la o scară mai largă.

Dar tu, Adrian, ai trăit vreodată ceea ce spune Adriana, ideea că parcă n-ai fi pe drumul tău?

La început. Am trăit puternic această idee, am avut chiar şi intenţii de-a mă reprofesionaliza.

Ca profesor, dintre actorii reuşiţi, cine ţi-au trecut prin mână?

Eu sunt în povestea asta cam din 1990, cred că o majoritate covârşitoare a lor mi-au fost elevi.

Hai că-ţi spun eu, că mie nu-mi e ru­şine. Toţi actorii tineri care fac acum film au fost elevii lui Adrian. Ăsta-i adevărul.

Printre care şi tu, nu?

(râde) Da, am fost studenta lui.

Am fost şi eu în ecuaţia formării lor. N-au fost doar studenţii mei.

Cum a fost momentul în care ai jucat alături de copiii tăi, alături de Marc şi Ariadna?

Cu Marc n-am avut replică direct, dar am ju­cat în acelaşi film, da.

Şi în filmul lui Sorin Marin, în care te joacă pe tine tânăr.

Scena cu fiica ta.

Evident că a fost emoţionant pentru mine. E un soi de bucurie interioară, mă feresc să nu fie şi trufie. Respect gândul ei de-a nu se apropia de această profesie. Dar am şi eu un rest de răspuns la ce întrebai despre timpul care trece. Eu tot timpul îi am pe copii în cap mici. Se întâmplă ca uneori să traverseze prin bucătărie şi să am senzaţia că e o colegă ve­nită în vizită la Adriana. Greu reuşesc să-i pun în tiparele acestea noi. Au crescut aşa, peste noapte. Nu ştiu cum a trecut timpul.

Îmi pari un tată sever.

Dimpotrivă.

Nu e deloc!

Încerc să păstrez o cale de mijloc şi să mă pun tot timpul în condiţia întrebării: „Ce mi-ar plăcea mie să mi se întâmple în această situaţie?“. Nu vreau să găsim şi să pedepsim vinovatul, cât să rezolvăm problema. O pe­deapsă momentană se va referi doar la efect, cauza rămânând în picioare.

Când, în parcursul acesta de aproape 18 ani, ţi-ai dat seama că Adrian ar fi un tată bun?

Dar de unde reiese?

Plecăm de la premisa asta.

Pot să identific momentele în care eu mă crizez. Pentru că recunosc, mă crizez. Adrian reuşea să dezamorseze momentele astea cu replici de genul acesta: „Adriana, nu rezolvi nimic aşa“. Copiii noştri sunt diametral opuşi. Şi e surprinzător că mă înţeleg bine cu ea, care nu seamănă deloc cu mine în adoles­cenţă, fiind echilibrată. Ne înţelegem tocmai pentru că suntem diferite şi face lucrurile aşa cum eu nu am ştiut să le fac. În Marc, în schimb, mă recunosc, e un rebel fără cauză.

Oamenii care trăiesc împreună învaţă şi unii de la alţii. Tu ce ai învăţat de la Adriana?

M-aţi luat repede. Sunt lucruri pe care le poţi conştientiza şi numi, altele se întâmplă, pur şi simplu.

Eu am învăţat să fiu mai profundă şi am primit informaţii din plin. Era o perioadă când nu era pe piaţă această filosofie orien­tală, de exemplu. Undeva la a doua întâlnire a noastră, deci acum 20 de ani, Adrian mi-a pus în braţe un dosar scris la maşina de scris, gros, cu scrieri ale lui Osho. Pe atunci nu era nebu­nia asta de acum, pe care o găseşti la chioşcuri de ziare.

Nu ţi s-a părut un om complicat Adrian?

Tot timpul mi s-a părut, dar complicat în sen­sul bun. Nu ne-am săturat de oameni simpli? De oameni pe care îi poţi citi din prima? De oameni care în spatele discursului lor nu spun nimic? O perioadă, încercând să pătrund în lecturile acestea, m-am simţit proastă.

Din filosofia ortodoxă nu ţi-a dat nimic?

Ba da, dar n-a vrut să spună că atunci când a vrut să părăsească şcoala, a vrut s-o părăseas­că pentru călugărie. El nu ţi-a zis, dar îţi spun eu.

Adrian, ce ai de spus în apărarea ta? Ţi s-au adus nişte acuzaţii.

Nu sunt acuzaţii.

Le asumăm. Am admirat capacitatea soţiei mele de-a se calibra în faţa ofertelor vie­ţii. Pornind de la faptul că e actriţă şi viaţa i-a oferit să facă şi televiziune şi radio.

Nu crezi că drumul acela al călugăriei ar fi fost şi el interesant?

Se întâmplă că am deblocat atunci povestea în ideea că relaţia exclusivă pe care mi-o doream atunci cu Divinitatea e mai complicată în lume decât în retragere. Dacă reuşeşti să faci faţă tuturor tentaţiilor lumii, trăind aici normal, să respecţi aceste valori, cred că e mai complicat drumul şi mai grea încercarea. Te trânteşte la pământ viaţa în lume. Am cochetat cu ideea şi atunci o vedeam ca pe o soluţie. Nu a fost. A fost doar o tentativă de retragere din lumea care-ţi pare ostilă la un moment dat. Aveam 20 de ani.

Adriana, tu când te uiţi la filmele lui Adrian, te uiţi văzând greşeli sau admirativ?

Eu nu pot să văd greşelile. Sunt un spectator bun. Mă duc la film şi la teatru să mă bucur. Dar vreau să dau un exemplu, când am fost foarte emoţionată. Mă refer la o zi super-specială. Acum un an, când a avut loc premi­era filmului

al lui Cristi Mungiu. Această premieră a fost simultan, în Bucureşti, la Sala Palatului, şi la Cannes. A avut un moment atât de credibil în film! Eu îl ştiu pe Adrian cum reacţionează când copiii noştri sunt bolnavi sau au păţit ceva. Cum somatizează informaţia asta, cum se schimbă la faţă. E momentul din film în care el, Romeo, ajunge la spital, merge în grabă, din circumstanţa nefericită în care vine de la amantă de-acasă. Ajunge la spital şi Adrian avea culoarea feţei pe care o are când copiii au trecut prin momente oarecum critice de sănătate. Şi mă uitam şi mă întrebam cum reuşeşte cineva să-şi asume atât de bine acea situaţie. Mi-am dat seama că n-aş putea să fac această transpunere între mine şi un aşa rol, până la culoarea pielii. Mă uit la filmele lui Adrian şi-mi place ca actor. Dar mai întâi mi-a plăcut ca profesor.

În aceşti 20 de ani de relaţie, deciziile pe care le-aţi luat v-au adus la acest prezent. Întorcându-ne în timp, ce aţi fi decis altfel? Vă întreb, aproape cinematografic.

La şapte ani, biologia ne oferă noutatea celulei, cu alte cuvinte, din şapte în şapte ani suntem alţii, din punct de vedere celular.

Asta parcă am auzit-o în filmul Ana, mon amour.

Nu, nu.

Deci vă daţi seama atunci că în mintea noastră suntem toţi cei care am fost. Şi copilul, şi adolescentul, şi omul din prezent. Sunt anu­mite lucruri pe care ai senzaţia că, dacă le-ai făcut altfel, rezultatul ar fi fost altul. Dar sunt pură imaginaţie, iar rezultatele ei irelevante. Eu n-aş vrea să fiu mai tânăr cu 20 de ani. Mai tânăr cu 20 de ani şi mintea de acum nu se poate. Fiecare vârstă îţi oferă alte posibilităţi de percepţie a lumii. E greu să spun dacă ar fi fost altfel, cum ar fi fost. Faptul că suntem în această chestiune e rezultatul deciziilor noas­tre. Prezentul e al deciziilor noastre, iar dacă le-am invalida, ne-am invalida pe noi. Dar să nu uităm că suntem, din când în când, alţii.

Eu n-am exemple atât de ştiinţifice, dar am un film frumos cu un actor pe care-l detest. Actorul e Jim Carrey, iar filmul…

Eternal Sunshine of a Spotless Mind.

Da. E un film care-mi place mult, e despre destin. Eu aşa l-am interpretat. Că şi o deci­zie greşită te duce într-un punct în care ar fi trebuit să fii.

Deci pe oriunde ai lua-o tot acolo ajungi? Mă gândeam că, dacă Adriana la început ar fi decis să fie Chef şi nu actriţă, probabil nu v-aţi mai fi întâlnit.

Povestea are legătură cu întrebările importante ale fiecărui individ, cine suntem, de unde venim şi spre ce mergem. Neavând răspunsuri, suntem vulnerabili. Lumea aceasta e plină de mister şi miracole, pe care nu avem instrument să le percepem.

Cum sunteţi acum, faţă de acum 20 de ani, când v-aţi întâlnit?

Cu mai multe experienţe, dar altfel, suntem la fel de diferiţi ca atunci.

Diferiţi?

Da, diferiţi. Cred că asta ne-a făcut să rămâ­nem împreună. Am crezut că se observă din interviu. Mie mi se pare că suntem oameni care pricep lumea în moduri diferite, unul mai frumos, altul mai profund, din această întâl­nire au ieşit doi copii excepţionali. Acum ştiu că cioara îşi laudă copiii, dar sunt doi copii cu minte multă, venită de la Adrian, şi stau bine şi la capitolul emoţional.

Adrian Se schimbă multe lu­cruri. Aţi văzut ce greu mă ridic de pe scaun? Cred că e bine să se schimbe, un bine pe care nu-l poţi înţelege. Dar întotdeauna adevărul e în ochiul celuilalt.

Şi peste alţi 20 de ani, când vom sta la masă aici, cum ar fi să fie bine?

Mie mi-a venit în minte cuvântul „nepoţi“.

Eu ştiu dacă generaţia aceasta se mai ocupă cu aşa ceva...

În discuţia recentă cu fiică-mea, mi-a dat spe­ranţa asta. A zis că până la 30 de ani va avea trei copii. I-am spus: „Bine, mamă, eu sunt su­ficient de tânără să pot să-i cresc“. (râde)

I-aş vrea într-o zonă de autonomie şi echilibru. Iar pe mine mă visez mergând şi, dacă se întâmplă aşa, atunci am răgaz în aceşti 20 de ani să mă rog să nu îmbătrânesc urât, să-mi ţină Dumnezeu mintea ancorată în rea­litate, nu în iluzie.

foto: Sorin Stana