Cate Blanchett: ”Încă nu sunt lesbiană”

Îi place să întreţină misterul acesta al vieţii de pe ecran care poate întrepătrunde viaţa personală. Face parte din strategiile sale de actriţă nominalizată a şasea oară la Oscar – şi deţinătoare a două statuete deja!

E Crăciunul anului 1950. Facem cunoştinţă cu această tânără femeie tăcută, Therese Belivet (Ro­oney Mara), care duce o viaţă scăldată în rutină, lucrând la un magazin din Manhattan. Curând, însă, Carol Aird (Cate Blanchett), o mondenă ele­gantă, păşeşte în lumea ei, căutând un cadou de Crăciun şi-i dă viaţa peste cap. Dragostea inter­zisă dintre cele două femei, descrisă de Patricia Highsmith în romanul său, The Price of Salt, este fascinant transpusă pe celuloid în filmul Carol, de către regizorul Todd Hayes şi de scenaristul Phy­llis Nagy, nominalizat la Oscar. Despre întreaga poveste şi rolul care a adus-o a şasea oară în aten­ţia Academiei Americane de Film, Cate vorbeşte în interviul următor.

Cum te simţi când se vorbeşte atât de mult despre pelicula

?

Cate A fost un proiect greu, dar foarte drag pen­tru întreaga echipă, în special pentru scenaristul Phyllis Nagy. Eu însămi m-am ataşat foarte tare de această poveste. Deci m-am bucurat să aud că se vorbeşte despre film. Deşi nu au fost doar bune, ci şi rele.

A fost greu să filmezi scenele de dragoste cu Rooney Mara?

Mi-a plăcut să lucrez cu ea. Avem aceeaşi abor­dare a muncii pe care o facem. Ne luăm jobul foarte în serios, dar pe noi însene, nu. Sunt foarte puţine actriţe care ar fi reuşit să redea atât de bine o personalitate atât de modestă, fluidă şi extrate­restră ca Therese. Rooney Mara are o varietate de expresii şi stări pe care le poate reda cu o măiestrie extraordinară.

Cei din echipă am auzit că au vrut şi ei să-şi dea hainele jos...

S-au oferit. Dar le-am spus eu: „Vă rog, nu!“.

Pentru interpretarea acestui personaj, Cate a fost nominalizată la Oscarul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal.

Dar ce spui despre revista Variety, care a scris că ai avut relaţii lesbiene?

Nu e vorba doar despre

. E întregul In­ternet, care poate fi ca o unealtă fantastică, dar şi ca uşa unei toalete, unde se scrijelesc toate pros­tiile. Când cineva spune o prostie, se propagă în şoaptă. Cine sunt eu în realitate e mult mai puţin interesant decât filmul făcut de Todd Haynes. Treaba devine enervantă, însă, când se creează această perdea de fum a zvonisticii între public şi film. Dacă sunt lesbiană? Încă nu! Arătăm cu degetul la ceea ce se întâmpla în anii ’50, când discriminarea era atât de mare şi, totuşi, ne com­portăm în continuare de parcă ar conta şi ar fi pe undeva o vină dacă realitatea s-ar suprapu­ne filmului. Asta arată şi obsesia pe care o avem pentru ideea că dacă un actor trebuie să intre cu adevărat într-un rol, atunci trebuie să trăiască exact ca personajul. Or treaba mea ca actor e să transport publicul în altă lume, să-i fac să creadă că aceea e realitatea...

În ce fel e relevant, în timpurile noastre, acest film despre oamenii gay?

Sunt în continuare multe ţări în care homose­xualitatea este ilegală. Ceea ce face filmul atât de special este faptul că Todd gândeşte ca un outsi­der. De-asta producţia e atât de surprinzătoare şi captivantă. A reuşit să traseze acest tablou ca pe o poveste în stil Romeo şi Julieta sau mai de­grabă Julieta şi Julieta. Personajele principale se îndrăgostesc pentru prima dată – iar aici e mai mult decât ideea personajelor de acelaşi sex. E vorba despre acea primă dată când constaţi cât de profund poţi simţi conexiunea cu cineva. De-asta celor două femei li se pare periculos ceea ce experimentează – nu doar fiindcă e ilegal, ci şi pentru că sunt speriate de profunzimea legăturii lor sufleteşti.

Joci în filme de zeci de ani, Cate!

Oh, îţi mulţumesc că mi-ai amintit.

Soţul tău, Andrew Upton, este producătorul executiv al acestei pelicule, iar împreună conduceţi şi o companie de teatru (n.r. Upton este şi dramaturg şi scenarist). Cum împăcaţi asta şi cu jobul de părinţi?

Mulţi ne-au privit îngroziţi când le-am spus că vrem să ne ocupăm de o companie de tea­tru. Nouă ni s-a părut, însă, o extensie naturală. Când l-am întâlnit pe soţul meu, am simţit că, în sfârşit, cu el pot dezbate problemele mele de la serviciu. Mi s-a părut fascinant să discut cu el, fiindcă avem şi această regulă de-a nu ne critica pentru aventurile noastre. Aventurile profesio­nale, vreau să spun.

Cei patru copii ai voştri sunt implicaţi în ceea ce faceţi? Sunteţi cu toţii ca o trupă artistică?

Iniţial, am încercat să-i ţinem în carantină pe copii – departe de imprevizibilul acestei lumi. Dar să conduci o companie de teatru înseamnă, de fapt, şi să dormi prin culise. Iar lor le place la nebunie. Şi ştii ce? Dacă aş fi fost avocat, toţi ar fi zis: „Fireşte că plozii ei vor fi în barou!”. Acum spun că sigur se vor face actori. Dar înainte de toate, trebuie neapărat ca ei să-şi dorească asta şi să aibă talent. Fiindcă în meseria asta se vor confrunta cu multe capcane şi respingeri.

interviu: jessica young/ famous, foto: guliver/getty images/rex features