EXCLUSIV Ana Barbu mărturiseşte: „M-a traumatizat momentul naşterii“
Fosta prezentatoare Digi24 ne-a oferit cea mai sinceră discuţie despre experienţa de a deveni mamă.
Spun asta, pentru că Ana a vorbit şi despre acea parte pe care majoritatea mamelor o ascund în secundar: o afecţiune care loveşte multe mame şi despre care prea puţine femei sunt dispuse să împărtăşească. Depresia post natală este o realitate şi poate face victime chiar şi-n rândul acelor mame celebre, care, în concepţia unora, au totul. Iar din afară, Ana pare că are totul: frumuseţe şi tinereţe, carieră, un soţ minunat şi, mai nou, o fetiţă superbă.
Ultima dată când ne-am întâlnit, ai fost subiectul unui material de fitness pentru gravide. Erai în luna a noua de sarcină. Între timp, a apărut fetiţa ta, Lara Amelie.
Lara Amelie s-a născut prematur, dar, din fericire, s-a terminat totul cu bine. În săptămâna 34 am ajuns de urgenţă la spital, pentru că mi s-a rupt placenta. Am fost în pericol atât eu, cât şi copilul. Eu am stat două zile la terapie intensivă, iar fetiţa a rămas timp de două săptămâni în spital. S-a născut mai mică decât normalul, dar, în linii mari, destul de sănătoasă. Când am adus-o acasă, a început nebunia. Este primul copil atât pentru mine, cât şi pentru soţul meu. Am învăţat pe parcurs, deşi amândoi eram stângaci. Am fost terorizaţi de nopţile nedormite, ne trezeam din jumătate în jumătate de oră. E o perioadă cruntă în primele luni de viaţă ale copilului.
Introdu-l în povestea asta şi pe soţul tău! Nu ştim prea multe despre el.
Alex Gheorghiu, soţul meu şi tatăl copilului, este un sprijin important pentru mine. Fără el cred c-aş fi înnebunit. Ne împărţim sarcinile: el se ocupă de copil seara, iar tura de dimineaţă este a mea. Mă ajută foarte mult, având în vedere că trebuie să ajungă zilnic şi la serviciu. Are o firmă de consultanţă şi este destul de ocupat, are program de la 10-11 până seara. Timp de aproape patru luni, cât are acum fetiţa, el i-a făcut baie seară de seară. Mie mi s-a părut că nu am destulă dexteritate. Eu sunt şi foarte panicoasă şi m-a traumatizat foarte tare şi momentul naşterii. În plus, am avut şi o depresie post natală.
Cum s-a manifestat?
Depresia aceasta apare la foarte multe femei, în procent de peste 60 %. Eu fiind o persoană anxioasă, această depresie mi-a accentuat toate stările care vin la pachet cu această afecţiune. A trebuit să merg la psiholog şi o fac în continuare. E o perioadă în care nu mai eşti om şi unele mame parcă ajung să-şi urască copilul. Eu am avut şi stări extreme de panică, credeam că mor, că fac infarct sau atac cerebral.
Acum eşti mai bine?
Am înţeles că începe să se vadă o ameliorare la trei luni după naştere. Acesta este şi motivul pentru care mă întorc la muncă, sperând să-mi fie mai bine.
Au apărut şi probleme în cuplu din cauza stărilor prin care ai trecut?
Se spune că nu prea te înţelegi cu o femeie care de-abia a născut. Abia după şase luni, se echilibrează puţin hormonal. Bineînţeles că eşti mai vulnerabilă, mai nervoasă, iar partea hormonală care se schimbă foarte mult te dă peste cap. Cine zice că nu s-a certat în cuplu, în primele şase luni de la naşterea copilului, minte. Nu există aşa ceva. Iar asta în condiţiile în care am un soţ care mă sprijină foarte mult.
Din câte ştiu, sunteţi şi de puţin timp împreună.
Da, eu şi Alex suntem împreună de un an şi două luni. De-asta ne şi gândim acum că parcă nu ne-am trăit şi noi viaţa împreună. Separat, am făcut-o, dar, de când suntem împreună, parcă am luat-o prea din plin. Mă grăbeam foarte tare să fac copil, iar acum, cumva, regret graba asta. Noi am intrat prea în pâine: să facem repede un copil, apoi ne-am apucat de casă, iar acum încep jobul. El m-a cerut de soţie la doar două luni de când ne-am cunoscut. Am rămas imediat însărcinată, dar am pierdut acea sarcină. Apoi, am rămas iar însărcinată, după alte două luni.
De ce această grabă de a face copil? Eşti tânără, nu cred că ticăia foarte tare ceasul.
Am 37 de ani. Eram cam la limită. Am zis că dacă mă prinde vârsta de 40 de ani, nu mai e cazul. Aveam şi eu nişte şabloane. Dar, în urma experienţei naşterii, am realizat un alt lucru foarte important. Nu toată lumea trebuie să facă copii. Înainte predicam că fericirea şi echilibrul unei femei constau într-un copil. Un copil te împlineşte. Acum, nu mai am aceeaşi părere. Cred că nu toată lumea este făcută pentru responsabilitatea asta. Şi pe mine m-a prins nepregătită psihic. Nu eram eu bine cu mine, cred. A contat şi naşterea, care m-a lăsat cu sechele, pe un fond deja anxios. Iar un copil poate să despartă un cuplu care nu este solid.
Dacă ai putea da timpul înapoi, ai schimba ceva?
Dacă este să se întâmple, n-ai ce să faci. Altfel, chiar dacă este să cunoşti dragostea vieţii, e bine să mai ai puţină răbdare. Să nu te arunci.
Spuneai că te întorci la job.
Da, cred că maternitatea asta de doi ani nu este benefică mamelor, aşa că am hotărât să revin la muncă. Plec de la Digi24 TV după şapte ani şi ceva. Am găsit o oportunitate pe care mi-o doream mai demult. E un proiect nou, ambiţios, cu oameni tineri. Oricum, cât o să fiu eu la muncă, avem ajutor: două bunici în putere. Depresia şi stările de anxietate mi-au accentuat dorinţa de a mă întoarce la muncă.
Este şi recomandarea psihologului?
Da. Mi-au zis că această maternitate de doi ani, pe care statul român o tot promovează, nu este benefică mamei. În Vest, femeile se întorc la muncă după trei luni. Ok, nu e un caz ideal, mai ales dacă alăptezi. Dacă stai doi ani acasă, rişti să-ţi transformi copilul într-un super dependent de tine şi într-un anxios. Părinţii hiperprotectivi cu copiii lor îi fac anxioşi. Eu ştiu, că am trecut prin chestia asta. Maică-mea era control freak. Societatea noastră de esenţă comunistă încurajează conceptul de mamă care trebuie să facă sacrificii. Greşit. Sacrificiul ăsta înseamnă o frustrare pentru mamă şi o presiune pentru copil, care riscă să ajungă un dezechilibrat. Un copil creşte bine lăsat şi cu alţii. Eu sunt opusul acelei generaţii vechi de mame. Soţul meu a fost crescut de bunici şi este cel mai echilibrat om ever.
Care este povestea voastră, mai exact?
Soţul meu este de aceeaşi vârstă cu mine, am făcut liceul împreună. Am fost la Colegiul Naţional Caragiale. Eram la clase diferite. Eu îl ştiam pe el, îl plăceam, iar el mă ştia din vedere, dar i-am părut prea băieţoasă. Cred că nici n-am vorbit cu el, pe tot timpul liceului. Mai târziu, l-am reîntâlnit într-un bar. Nu l-am recunoscut, s-a schimbat foarte mult. Nici el nu m-a recunoscut. A fost dragoste la prima vedere, dar ne-am oprit acolo, m-a lăsat în pace. Din fericire, după şase luni, ne-am reîntâlnit la un eveniment stradal. Eu eram cu câinele meu nedresat şi agitat. M-a întrebat dacă nu vreau să mergem la o plimbare, ca să se liniştească şi câinele. De atunci, am rămas împreună.
Cum ai slăbit atât de repede?
Anxietatea te slăbeşte, să ştii. Eu nu am luat nici foarte multe kilograme în sarcină, doar vreo nouă. Nici nu am avut o poftă de mâncare deosebită. Dar, cu toate acestea, am slăbit pe fond nervos. M-am apucat şi de sport, fac Qigong cu un instructor, acasă. Fac asta de vreo două luni, combinat cu exerciţii de fitness şi masaj.
Te-ai vedea cu al doilea copil?
Nu. După ce am trecut prin ce am trecut la naştere, nu. Mai ales că mie mi s-a spus că e posibil să am aceeaşi problemă, la următorul copil, am un fel de defecţiune de placentă. Trauma de la naştere m-a făcut să nu-mi mai doresc.
Foto: Sorin Stana
