EXCLUSIV Dana Săvuică, într-un pictorial inedit alături de sora sa, Gabriela Săvuică

Sunt ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, foarte diferite, dar complementare şi, deşi pe una dintre ele o cunoaştem abia astăzi, ea n-a lipsit niciodată de lângă sora sa mai mare.

O ştiam pe Gabriela din câteva fotografii sporadice din călătoriile Danei sau de la sărbătorile lor în familie. Şi, deşi ne cunoaştem de mult timp cu familia Săvuică, Dana apărând în paginile revistei OK! fie singură, fie în cuplu ori în formulă de trei generaţii, cu mama şi fiica sa, abia acum am reuşit să realizăm un pictorial la dublu cu sora ei mai mică cu cinci ani. Iar, la întâlnirea noastră şic de la Ambasad’Or Events, am descoperit-o într-o nouă lumină, cea a unei femei care ar fi putut îmbrăţişa cu uşurinţă cariera de modelling.

OK!: Unde ai ascuns-o pe Gabi până acum?
Dana: Nu am ascuns-o niciodată, ea s-a ascuns.
Gabriela: Timiditatea, ce să fac?! (zâmbeşte)

Eşti înaltă şi suplă. Nu ţi-ai dorit să fii şi tu manechin?
Gabriela: Mă mai lua Dana pe la prezentările de modă, dar nu ştiam cum să fug mai repede de acolo. Mie nu-mi place să mă expun atât de mult.

Dar mergeai s-o vezi pe Dana, erai mândră de ea?
Gabriela: Bineînţeles. Era foarte ambiţioasă şi a făcut exact ce şi-a dorit. Ei i-a plăcut moda de când era mică. Tundea păpuşile, mă tundea şi pe mine… (zâmbeşte)
Dana: Ne machiam, făceam show…
Gabriela: Dana era de mică fan Abba şi, când ne jucam, ea era blonda, Agnetha, iar eu eram Frida, roşcata. Şi dansam şi cântam pe muzica celor de la Abba şi îi invitam pe părinţi să ne vadă. Le puneam nişte scaune în faţă şi ei se uitau la „spectacolul“ nostru.
Dana: Foloseam perdelele din ambasadă pe post de cortină, puneam nişte scaune după ele şi ne făceam un fel de culise, iar eu aveam şi momente solo şi o puneam pe soră-mea să mă prezinte. (râde) Amândouă făceam balet, dans modern, dans clasic, pian, pictură...
Gabriela: De mică, Dana era mai artistă şi voia să fie în centrul atenţiei. Şi uite-o unde este astăzi.

Ca soră mai mare, era genul bossy?Gabriela: Avea grijă de mine, dar nu era bossy.Dana: Te minte! Am fost bossy! (zâmbeşte) Nu pentru că mi-ar fi dat motive, că Gabi era foarte cuminte. Ci pentru că, fiind lăsate în grija bunicilor de la Târgovişte, departe de părinţi, care erau plecaţi în misiuni diplomatice, îmi lăsaseră ca sarcină să am grijă de ea. Şi asta însemna să fiu uneori şi bossy, pentru că trebuia să fiu mereu atentă unde e, ce face, cu cine umblă, de ce n-a venit acasă… Practic, am preluat răspunderea ei de când eram în clasa a şasea până la facultate, când ea era la liceu.

Până atunci aţi stat cu părinţii voştri la legaţie?
Dana: Da. Eu, fiind prima născută, între vârsta de doi şi patru ani am prins perioada în care tata era diplomat în Indonezia. Îmi amintesc multe de atunci: de Noniasi, dădaca mea indoneziancă, de casa în care am stat; că aveam un volan mic pe care mi-l ataşa tata în maşină, ca să conduc lângă el; mi-amintesc şi când am căzut odată pe scări, de a venit tata, m-a luat şi şi-a pus haina peste mine… Am tot felul de flashback-uri. Apoi, din clasa a doua până într-a şasea, am stat cu ei în Sri Lanka. Gabriela a venit la un an după mine, pentru că era prea mică şi a rămas la bunici, în Târgovişte.
Gabriela: Ar fi putut să mă ia şi pe mine, dar n-am vrut să mă despart de bunica. Şi atunci am rămas acasă, eu crezând că ei se vor întoarce repede, după două, trei zile. Nu-mi imaginam c-o să-i văd abia peste un an!

Tu ce amintiri ai din Sri Lanka?
Gabriela: Ştiu că aveam câţiva prieteni şi că mă duceam la piscină în fiecare zi după şcoală, cum mergeam la mare acolo cu părinţii… Eu eram foarte mică, Dana îşi aminteşte mai multe.
Dana: Când am călătorit recent amândouă în Sri Lanka, a fost ca o întoarcere în timp, în copilăria noastră. Înainte, chiar la colţul străzii unde aveam noi reşedinţa, era piaţa unde mergeam aproape zilnic cu mama, dar fosta noastră reşedinţă nu mai este, au dărâmat clădirea şi chiar am plâns un pic acolo, în faţa gardului. Iar soră-mea a avut un flashback cu cinematograful de acolo, de care eu nu-mi mai aminteam.
Gabriela: Da, a fost ceva foarte special să fiu din nou acolo. Am fost inclusiv în locul în care mergeam eu la grădiniţă şi care, din păcate, nu mai este.
Dana: Eu am mai fost în Sri Lanka de două ori, în ultimii ani, cu agenția de turism cu care colaborez ca travel blogger, însă ea nu mai fusese de aproape 40 de ani.
Gabriela: În schimb, eu am mai fost cu ai noştri şi în Filipine, când aveam vreo 17 ani. A fost foarte frumos, mi-am făcut repede prieteni şi ieşeam… Apoi am fost în Finlanda, cu şcoala, dar acolo m-am adaptat un pic mai greu, pentru că e un sistem diferit de cel românesc.

Şi acum ce profesie ai?
Gabriela: Sunt jurist.

Deci trebuia să fiţi un economist şi un jurist.
Gabriela: Da, eu am ştiut din prima că vreau să fac Dreptul.
Dana: Tata ar fi vrut ca eu să ajung să lucrez în Comerţ Exterior, ea în Drept sau Diplomaţie şi, cu limba engleză ştiută perfect, să încercăm să lucrăm în străinătate. Numai că eu mi-am dorit să merg spre ceva artistic, nu spre Relaţii Internaţionale.

Pentru că asta a şi cultivat la voi.
Dana: Ei au cultivat asta, pentru că Sri Lanka a fost colonie engleză, iar englezii au venit cu tradiţia şcolii lor victoriene, de etichetă, conform căreia fetele trebuiau să ştie să cânte la pian, să danseze, să picteze, să fie elegante. Şi atunci când noi ne-am dus în Sri Lanka, părinţii noştri au vrut asta şi pentru noi, venite din comunism, unde sistemul de educaţie era tocmai opus. Mai ales că mama mea provenea dintr-o familie bună din Târgovişte, a fost chiar una dintre cele mai frumoase domnişoare din oraş, iar bunica şi străbunica proveneau dintr-o familie de moşieri şi au fost numite printre cele mai frumoase femei de pe Valea Dâmboviţei. Şi atunci, pe linia asta de eleganţă, de frumuseţe, de delicateţe, ne-a inoculat şi nouă mama acelaşi gen de educaţie şi de comportament.

Înseamnă că ai găsit şi mai multă înţelegere la mama ta.
Dana: Da, eu ei i-am spus prima oară că am aflat că e un casting la Casa de Modă Venus şi i-am cerut voie să fiu model. Tata n-a ştiut decât în momentul în care am apărut prima oară în ziar, în Evenimentul Zilei. Ţin minte şi acum: „Fiica ambasadorului Săvuică e manechin“.

Zina Dumitrescu a văzut-o pe Gabriela?
Dana: Bineînţeles, m-a şi bătut la cap s-o aduc cu mine, dar i-am spus că nu vrea.
Gabriela: Am fost la vreo patru, cinci prezentări de modă, dar nu mă simţeam bine, nu eram eu.
Dana: Eu tot timpul am vrut s-o iau cu mine în emisiuni, am luat-o inclusiv la un casting ca să devină prezentator MTV şi a fugit.
Gabriela: E posibil să fi pierdut o grămadă de lucruri frumoase, dar nu sunt construită pentru acest gen de viaţă, fără libertatea de-a merge nestingherită pe stradă sau de-a ieşi din casă nearanjată.

Dar cred că erai la fel de curtată ca Dana.
Gabriela: Aveam prieteni, da. (zâmbeşte)
Dana: Gabi avea mai mult curaj decât mine şi şi-a permis mai multă libertate. Eu, când eram la liceu, la vârsta la care să fiu curtată de băieţi, eram păzită de bunica mea, care-mi spunea că n-am voie să stau cu băieţii la poartă ori să fiu văzută prin oraş de mână cu vreun băiat, pentru că o să zică lumea că sunt fată uşoară… Îi era frică de gura lumii şi de faptul că, având părinţii plecaţi în misiune departe, dacă vreun securist ar fi întocmit un raport că fetele ambasadorului Săvuică umblă noaptea prin discoteci cu băieţi, că nu merg la şcoală sau că nu învaţă, le-ar fi făcut probleme. Totul se raporta la imaginea şi reputaţia tatălui nostru şi putea fi rechemat din misiunea diplomatică pentru cele mai stupide motive. Bunicii noştri au trăit mereu cu frica-n sân şi au stat cu ochii pe noi ca pe butelie, iar noi nu mişcam în front. Gabi încă a fost mai curajoasă, dar eu am luat-o ad literam că n-am voie aia să chiulesc, să fac probleme…

N-ai chiulit chiar niciodată?
Dana: Nu. Şi am avut în liceu un singur prieten, timp de patru ani de zile. După care, în al doilea an de facultate, m-am cuplat cu cel care mi-a devenit soț doi ani mai târziu. În schimb, soră-mea a avut o grămadă de prieteni.

Da, dar dintre voi două, tu ai ajuns în Playboy.
Dana: Trebuia cumva să mă revolt! (râde)

Tu nu ai făcut ochii mari când ai auzit?
Gabriela: Nu, mie chiar mi-a plăcut foarte mult ideea şi le-am spus tuturor prietenilor.
Dana: Pentru mine, atunci, a fost o strategie de marketing: că toată lumea va şti cine a fost prima româncă în Playboy; a fost un tribut adus corpului meu pe care mi l-am etalat pe scenă ca model; am făcut-o şi pentru a distruge prejudecăţile cu privire la femeia care ajunge la 30 de ani – că atunci, în ianuarie, făceam 30 de ani – şi am vrut să arăt că, dacă ai educaţie şi provii dintr-o familie educată, poţi să apari şi în Playboy, că nimeni nu te face o femeie de moravuri uşoare.

S-a inversat vreodată rolul între voi, tu să fii cea vulnerabilă, iar ea protectoarea?
Dana: Da, au fost şi astfel de situaţii. Când eram însărcinată, când am divorţat… Uite, după ce am născut, Gabriela mă ajuta cu Julie, pentru că eu eram încă model şi lucram destul de mult. Imaginează-ţi că, la vreo două săptămâni după ce am născut, m-a sunat Zina Dumitrescu şi mi-a zis: „Tu cât mai stai pe-acasă? Că am o prezentare de modă şi am nevoie de tine“. Prezentarea era la Casa de modă Venus, unde eu eram pe statul de plată şi unde se făceau prezentări de modă lunare pentru clientele care îşi făceau hainele acolo. Aşa că o lăsam pe Julie cu Gabi şi, de foarte multe ori, Julie a avut-o pe ea pe post de prietenă, dădacă, mamă, de toate. Ca dovadă că şi azi e foarte apropiată de ea. De multe ori o sună pe ea când vrea să discute ceva. Doar când are o problemă majoră, mă sună pe mine.

Eşti mai înţelegătoare decât Dana?
Gabriela: Cred că da. Firea mea e mai calmă, Dana e mai extrovertită.

V-aţi certat vreodată?
Dana: De contrazis, ne-am mai contrazis, ca fiecare, dar nu ne-am închis niciodată telefonul în nas sau să treacă câteva zile fără să ne vorbim. Suntem surori, prietene şi confidente. Întotdeauna am fost acolo una pentru cealaltă şi ne susţinem una pe alta ca mame, ca femei, pur şi simplu. Important e că între noi nu există răutate, invidie, competiţie şi asta provine şi din felul în care am fost crescute, că nu avem nimic de împărţit, de înjumătăţit.

ELEGANȚĂ & ETICHETĂ

Dana, tu şi sora ta aţi primit o educaţie aleasă şi, ca fete de ambasador, v-aţi asumat o anume etichetă. Înţeleg că de-aici a pornit şi noul tău proiect, Cursul de Etichetă şi Bune Maniere.
Dana: Da, într-adevăr, am simţit dorinţa de-a împărtăşi şi generaţiilor mai tinere din secretele bunelor maniere, pe care se punea mare accent în trecut şi care îţi dau o notă de distincţie în orice situaţie şi în orice moment. Am lansat proiectul Etiquette Finishing School împreună cu Atelierele ILBAH, care presupune o şcoală de etichetă, stil şi bune maniere ce are menirea de a rafina imaginea şi atitudinea oricărei persoane în societate şi în viaţa de zi cu zi.

Ce înveţi, practic, la o astfel de şcoală?
Dana: Înveţi despre ce înseamnă imagine publică şi reputaţie, care sunt noţiunile de comunicare interculturală, ce presupune un protocol, cum trebuie să te prezinţi în scris sau verbal, cum trebuie să apari la un interviu de angajare, de exemplu, sau care este eticheta care se impune la restaurant, la un eveniment…Trainerii aleşi sunt specialişti în domeniul eleganţei şi etichetei, iar aceste cursuri pot fi făcute de orice persoană, la orice vârstă. Ele au fost gândite să fie interactive, cu teorie, dar şi cu activităţi practice, sub forma unui ghid care te dirijează pentru a crea cea mai buna versiune a ta.

make-up: Ruxandra Mateescu/Elena Ciftci Academy; hair style: Maria Marinciu; vestimentaţie: Antonia Nae; locaţie: Mulţumim Ambasad’Or Events, strada Odăii nr. 34-36, Otopeni.