EXCLUSIV Jorge: „Am plecat de la zero barat de două ori”
E mărturia unui artist care nu s-a mulţumit doar cu ce i-a oferit talentul şi care spune că, asemenea unui adevărat Survivor, îşi caută singur oportunităţile, nu aşteaptă să i se ofere pe tavă.
A plecat Faimos şi s-a întors Războinic. Şi mai toată lumea l-a judecat. L-am aşteptat şi noi pe George Papagheorghe alias Jorge să-l vedem după experienţa din Republica Dominicană şi să-l întrebăm ce l-a mânat a doua oară să plece la „Survivor”, cel mai greu reality show, care pune la încercare nu doar condiţia fizică a concurenţilor, ci şi aptitudinile psihologice şi sociale. În ediţia „All Stars”, a reuşit să stea dublu ca timp faţă de prima experienţă pe insulă, însă şi cu o porţie dublă de controverse. Ce spune despre jocul Survivor şi cât de des l-a jucat şi în viaţa reală, când a trebuit să o ia „de la zero barat“?
OK!: Eşti în formă, zâmbitor, nici n-ai zice că te-ai întors accidentat din Republica Dominicană.
Jorge: Da, sunt destul de bine, deşi mai am de tras cu piciorul.
Câtă foame ai făcut de data asta la „Survivor”?
Jorge: Mult mai multă decât prima oară, acum a fost mult mai greu. Eu am crezut că, fiind un sezon „All Stars”, o să fie mai simplu, dar în primele trei săptămâni nu am mâncat nimic.
Cu câte kilograme ai venit în minus?
Jorge: Cu 10 kilograme. În două luni le-am pus la loc.
Te-ai „premiat“ când ai venit acasă?
Jorge: M-am tot „premiat“, am mâncat orice. (râde)
Comparativ cu data trecută, ai stat mai mult.
Jorge: Da, am stat opt săptămâni, faţă de patru săptămâni prima oară, deci am stat dublu.
Dar având în vedere condiţia ta fizică, ce planuri aveai?
Jorge: Eu credeam că după două săptămâni voi fi deja acasă. Nu mă aşteptam să stau atât. Dar după aceea, când am văzut că pot, mi-am spus că pot sta şi mai mult. Iar când m-am accidentat, nu mi-a venit să cred, pentru că îmi era atât de bine la Războinici.
Ţi-era bine la Războinici, dar Faimoşii tot dădeau în tine…
Jorge: Dădeau încontinuu, pentru că mie nu-mi plac linguşitorii, nu suport oamenii care se dau pe lângă tine şi apoi te vorbesc pe la spate. Eu simţeam toate lucrurile astea şi ei ziceau că mă izolez. Nu mă izolam, dar nu intram în jocul lor.
Cu ce prietenii te-ai întors?
Jorge: Cu cele pe care le-am legat la Războinici, la Faimoşi foarte puţine... Cu Ştefania Stănilă și Cătălin Moroşanu, cu Iancu Sterp – care are caracter, bun simţ şi un factor uman pe care nu-l are niciunul dintre oamenii de-acolo. Îşi ştie valoarea, ştie de ce e capabil, dar e şi smerit. Au fost oameni buni la Războinici, se simţea că se susţin reciproc. Eram ca o familie, găteam toţi, mâncam împreună, ne respectam.
La momentul de faţă, ai dureri?
Jorge: Da, când merg. Nu am voie să sar, n-am voie să-mi forţez piciorul.
Eşti mai afectat acum decât data trecută?
Jorge: Da. Pentru că, după prima operaţie, musculatura a scăzut mult la piciorul stâng şi, muşchii nesusţinând la fel de bine genunchiul, meniscul a cedat a doua oară, de la sărituri şi de la accidentare. Acum sunt operat a doua oară, 30% din menisc e scos deja, dar medicul mi-a zis că mai vorbim despre asta abia la 65 de ani. Peste 9 luni voi putea să alerg din nou.
Soţia ta ce spune de riscul pe care ţi l-ai asumat?
Jorge: Mă susţine necondiţionat, ceea ce mi se pare ideal. E ceea ce-mi doream de la o femeie, să ne susţinem în nebuniile noastre. Toată lumea mă întreabă: „Dar de ce ai fost, Jorge, la Survivor? Că tu erai accidentat, nici nu te refăcuseşi bine cu piciorul“. Dar asta e ideea, de ce să-mi găsesc scuze? Eu am trei copii, trebuie să muncesc încontinuu. Nu există că stai, că mă doare piciorul. Poate unora li se pare ciudat, dar dacă eşti bolnav sau răcit, nu te mai duci la muncă? Te duci, că nu ai ce să faci. Şi am norocul să fiu susţinut de familie, energia ei îmi dă putere. Eu nu pot exista în afara familiei, de-aia nici nu am stat singur, de-aia m-am şi recăsătorit. Îmi place în familie, aşa am crescut, aşa mă simt bine.
Jorge: „Eu mereu am simţit că sunt multimilionar, că sunt celebru. Şi asta era prin ’86-’87”
Tu aştepţi să ţi se propună diverse proiecte sau cauţi singur oportunităţi?
Jorge: Nu, nu mai există să stau să aştept. Eu îmi caut singur oportunităţile. Am un podcast, am un business în imobiliare – cu cinci apartamente la mare, care vor fi date spre închiriat. Eu şi soţia mea asta facem acum, mobilăm, facem acte, verificăm totul ca să fim siguri că, de la 1 iunie, oamenii vor găsi cele mai bune condiţii de cazare. Şi, bineînţeles, mai am şi evenimentele mele, la care mă duc şi cânt…
Încă mai cânţi?
Jorge: Da, încă mai cânt, încă mai prezint evenimente. Am 12 evenimente în iulie-august, dintre care 8 sunt nunţi, iar restul sunt de prezentare.
Cânţi şi în aromână?
Jorge: Da, cânt şi în aromână, cânt toate stilurile. Am nunţi la care mă duc şi fac tot programul de patru seturi. Şi, de la an la an, începe să crească numărul de evenimente.
(trece cineva pe lângă noi) Felicitări, Jorge, pentru „Survivor”! Ce bine arăți!
Uite, te felicită toată lumea!
Jorge: Da, mă felicită, mă apreciază, toţi îmi spun „Ce bine arăţi!“.
Dar tu ştii că, mergând la „Survivor” şi arătând că te descurci şi pe traseu, şi la jocurile psihologice, ai demonstrat că nu eşti doar băiatul acela uşor efeminat?
Jorge: Dar eu nu înţeleg de ce toată lumea mă vede aşa! Ce e aia efeminat? Nu înţeleg ce văd ei efeminat la mine, că nu mă pensez, nu fac nimic. La mine s-au dat şi femei, şi bărbaţi, unii au înţeles greşit orientarea. Dar eu chiar nu fac nimic. Cei care au fost la Survivor cu mine au văzut asta. Şi tot ei îmi spuneau, în fiecare dimineaţă, chiar şi fetele: „Tu, când te trezeşti, nu faci nimic şi arăţi bine!“. Şi ce să fac acum? Eu sunt băiat de profesor, am crescut cântând, făcând engleză cu tata, am muncit şi la câmp, dar nu se vede pe mine că am avut o viaţă mai fără bani, când eram mic. Pentru că eu, în capul meu, mereu am simţit că sunt multimilionar, că sunt celebru. Şi asta era prin ’86-’87!
Deci era o primă formă de manifestare, că tot e la modă conceptul acesta.
Jorge: Nu ştiu, eu făceam asta de când eram mic. Dar nu am treabă cu ce comentează lumea. Eu îmi văd de drumul meu şi sunt aşa cum m-a lăsat Dumnezeu. În afară de faptul că merg la sală, de vreo cinci ori pe săptămână, şi că mănânc corect... Dar asta fac de ani de zile!
Tu şi soţia ta aveţi şi două fete care sunt fix la vârsta la care se lovesc de bullying, de primele relaţii, de primele judecăţi de valoare… Cum manageriezi lucrurile cu ele?
Jorge: Rolul meu este să fiu acolo, lângă ele, să plângem când e de plâns, să ne bucurăm când e de bucurat, să ofer sfaturile pe care simt că e bine să le dau. Însă am înţeles că noi, ca oameni, venim şi ne dezvoltăm în funcţie de nivelul nostru, atragem alţi oameni în viaţa noastră în funcţie de vibraţia noastră, de lecţiile pe care trebuie să le învăţăm. Aşa că le sunt stâlp emoţional, dar nu mă implic în deciziile lor. N-o să pot să îi feresc pe copiii mei de nimic din ceea ce eu nu m-am lovit deja, pentru că fiecare vrea să trăiască totul pe pielea lui. Însă va veni un moment în care vor dori să înveţe din greşelile altora, iar eu nu pot decât să fiu alături de ei trei şi, când îmi vor cere părerea, abia atunci pot vorbi. Şi chiar şi atunci voi fi atent să nu condiţionez, să nu limitez sau să nu dau direcţii pe care le cred eu ideale, pentru că niciodată nu ştii ce e mai bine pentru celălalt. Că şi eu când primeam sfaturi de la părinţi, le ignoram, eram într-un conflict total cu tata şi mi se părea că e prea exigent, perfecţionist, iar eu voiam să mai şi greşesc. Dar pe copiii mei încerc să-i las mai independenţi, să-i las să se şi lovească, să vină ei către mine.
Cum crezi că ar fi fost tatăl tău ca bunic?
Jorge: Mă gândesc des la asta, pentru că tata nu mai este și, ştii cum e, încerci să faci cu nepoţii ce n-ai făcut cu copiii. Dar aşa a fost să fie şi chiar cred că e un noroc să ajungi să fii bunic, pentru că unii nu apucă… Deşi acum şansele sunt mai mari de viaţă mai lungă. Poate o să ajungem să trăim până la 200 de ani, ar fi interesant.
N-ar fi, totuşi, prea mult?
Jorge: Nu, dacă eşti sănătos şi autonom. Eu mă gândesc des la asta, poate e manifestarea de care spui tu. Mă gândesc cum o să fiu la 65 de ani şi planific împreună cu soţia mea ce trebuie să facem pentru ca, ajunşi la vârsta aia, să fim autonomi. Anul trecut am avut amândoi o discuţie serioasă despre acest aspect şi, pentru că diferenţa de vârstă dintre noi este de 10 ani, chiar dacă nu se vede, când eu voi avea 65, ea va avea 75 şi trebuie să ne gândim exact la ce vom face atunci, din punct de vedere al stilului de viaţă şi al calităţii vieţii, financiar şi medical. Am pus un plan pe hârtie şi acum am început să lucrăm real la asta. Şi investiţiile noastre merg tot înspre ideea asta.
Şi copiii cum sunt în schema asta? Sau proiectul vă include doar pe voi doi?
Jorge: Nu, absolut, trebuie să fim realişti că tot ce facem noi, dacă ei vor dori să le rămână lor, le va rămâne, dar sunt şi copii care vor să facă altceva, independent de părinţi.
Spuneai că, tocmai pentru că ai trei copii, vrei să munceşti pentru ei.
Jorge: Nu, muncesc pentru mine.
Da, dar poate tu ai reuşit tocmai pentru că poate n-ai avut condiţiile lor.
Jorge: Eu am plecat de la zero, de la zero barat, de două ori. O dată când am venit în Bucureşti, a fost supravieţuitorul din mine care a atras oportunităţile – contează să te prezinţi, altfel nu te vede nimeni. Eu am ajuns să cânt pentru că m-am prezentat la un concurs. Şi, după ce am câştigat şi am făcut parte dintr-o trupă, mă aşteptam să se întâmple de la sine lucrurile, dar nu s-au întâmplat şi a trebuit să dau din coate. Şi, la 30 de ani, când am divorţat, am rămas iar zero barat, fără nimic, şi a trebuit să lupt pentru copilul meu. Toate proiectele pe care le aveam în televiziune erau gândite astfel încât marţea de la ora 16.00 să fiu disponibil doar pentru copilul meu. Pentru că aia era ziua în care trebuia să fiu la şcoală la Carina s-o iau, singura zi în care ne puteam vedea, în afară de weekend-urile stabilite cu mama ei. Şi până la 10 ani, când a plecat doi ani în America cu mama ei, am lipsit maxim de două ori marţea.
Şi ăia doi ani cum au fost?
Jorge: Am crezut că-mi fac harakiri! După moartea tatălui meu, aceea a fost cea mai dificilă perioadă, pentru că mult timp n-am putut nici măcar să ne auzim. Dar Carina a simţit că sunt mereu lângă ea, că m-am luptat pentru relaţia noastră. Eu sunt în viaţa ei permanent, acum e mult mai simplu şi uşor, are 15 ani și poate să vină la mine sau să stea cu mama ei, e decizia ei deja. Adică fix momentul la care eu visam mereu, când ne vedem liber, fără procură.
Intuieşti cum va fi şi David la vârsta ei?
Jorge: Evident că mă gândesc, dar deocamdată nu pot să spun despre niciunul dintre copii spre ce se îndreaptă. Nu vreau să mă pronunţ, pentru că e viaţa lor şi le-o respect.
Dar, că tot spuneai de podcastul tău, „Vorba lui Jorge”, care e vorba ta?
Jorge: „Capul sus, nasul jos“. Chiar dacă eşti pe vârful muntelui şi crezi că le ai pe toate, că eşti cel mai tare, trebuie să ai nasul jos, să fii smerit. Iar dacă eşti jos şi crezi că nu mai ai nimic, trebuie să ţii cu capul sus, să priveşti spre noi orizonturi. Pentru că totul trece. Că eşti sus, că eşti jos, toate trec. Trebuie să ai echilibru în această vâltoare a vieții - dar nu sus şi jos, ca o buclă matematică, ci ca o spirală. Eu aşa o văd, ca pe o spirală ascendentă. Numai gândind aşa, poţi evolua.
FOTO: Pro TV
