EXCLUSIV pentru OK! Andreea Antonescu & Traian Spak: "America a fost dintotdeauna un vis“

Sunt împreună de aproape 13 ani şi, de cinci ani încoace, fac naveta între Statele Unite şi România, cu tot cu copil. De data aceasta, i-am prins împreună în ţară. Şi nu, nu divorţează!

Nu e uşor să trăieşti mai mult pe drumuri, între două avioane şi mereu cu hainele în bagaj. Mai ales când ai verigheta pe inelar şi un copil frumos ca Sienna (6). Dar pentru Andreea Antonescu (34) acesta este stilul de viaţă care i-a intrat în sânge. O moştenire din timpul erei Andre, care îi dictează programul şi după ce şi-a construit o familie alături de Traian Spak (36) şi pentru care sacrifică mult timp din viaţa de cuplu. Traian spune, însă, că orice sacrificiu merită şi o susţine în toate, în ciuda zvonurilor cum că familia lor s-ar destrăma.

OK!: Sunteţi când în America, când în România. Acum v-am prins! Andreea: Da. Eu am fost cea care şi-a dorit foarte tare să plecăm în America, el n-a vrut să mergem. Pentru mine, America a fost dintotdeauna un vis şi am avut ocazia să merg acolo la 18 ani, într-un turneu în timpul căruia am văzut mare parte din ea, şi am zis că e ţara în care vreau să trăiesc. Acum cinci ani am mers acolo împreună cu Traian, am avut parte de normalitatea aceea pe care n-am avut-o acasă, pentru că aici lumea mă ştie de când eram mică, mă opreşte pe stradă, interacţionează cu mine... După care mi-am dat seama că nu pot trăi fără muzică şi fără agitaţia cu care eram obişnuită, aşa că am acceptat din nou proiectele care îmi erau oferite în România şi petrec din nou foarte mult timp aici.

Da, se poate spune şi aşa, acum că am câteva business-uri acolo, dintre care unul cu maşini. Plus că mai avem foarte puţin şi vom lua cetăţenia – regula a fost să petrecem cel puţin opt-nouă luni dintr-un an acolo.

Cumva, da.

Stilul meu de viaţă e pe fugă, cu o grămadă de proiecte, cu lipsă de timp în permanenţă. E un stil de viaţă pe care îl am de la 12 ani şi am realizat că numi place şi nici nu vreau să trăiesc altfel. Deobicei, ajung acasă cât să-mi schimb hainele de concert, după care îmi fac bagajul şi plec iar. Merg, mai nou, săptămânal la Galaţi, la mama, unde stă Sienna şi beneficiază de toate cunoştinţele ei de învăţătoare. Eu sunt foarte mândră de cum ne-a crescut mama pe mine şi pe fratele meu, cu nişte principii şi rigori – la noi nu existau note de 9, toate trebuiau să fie de 10, şi pentru -10 eram certaţi! Şi am considerat că ea se poate ocupa cel mai bine de copilul meu, mai ales că, fiind învăţătoare, are şi o metodă potrivită. Sienna ştie deja să socotească, să scrie...

Da, n-am vrut s-o ţin după mine la concerte, am vrut să-i ofer o copilărie, mai ales că sunt pe drumuri de mică – când aveam patru ani deja mergeam la festivaluri şi concursuri de muzică pentru copii. Dar ei îi ofer o copilărie combinată şi cu multe activităţi, cum ar fi înot, dansuri, şah, lecţii de actorie, de pian, de canto, balet, dansuri moderne... În fiecare zi face altceva, pentru că vreau să-i ofer câte un pic din fiecare, ca într-un final să se decidă ce-i place cel mai mult. Acum îi place să deseneze, să construiască, să facă tot

felul de lucruri cu mânuţele ei şi atunci încerc s-o îndrum spre lucrurile pe care ea şi le doreşte să le facă. Pe lângă asta, are liber la joacă, cu ieşit în faţa blocului, cu pus nisip în cap – pentru că eu nu mi-am pus niciodată nisip în cap, nu m-am dat niciodată pe tobogane, n-am avut timp să mă plimb prin parcuri. Şi

atunci profit de timpul petrecut cu ea şi mă bucur de toate la fel ca ea.

Cel puţin o dată pe an, de ziua Siennei, cei trei revin în România.

Pe mine mama mă lăsa, eventual, vreo jumătate de oră în faţa blocului, timp în care nici vântul n-avea voie să mă atingă, să nu care cumva să vin murdară – motiv pentru care toate celelalte fetiţe nu mă suportau. Mereu eram dată de exemplu de părinţii celorlaţi copii: „Uite ce frumos stă Andreea şi nu se murdăreşte!“. Şi era nasol, pentru că nici nu mă jucam, nici nu aveam prea mulţi prieteni. Dar, aşa cum a fost, a fost o copilărie frumoasă şi aş repeta aceiaşi paşi. Adică, nu mi-a lipsit şotronul, săritul elasticului, „Flori, fete sau băieţi“ sau jocurile care erau atunci.

Viaţa m-a învăţat să-mi aleg cu grijă oamenii din jurul meu. Nu-mi plac oamenii superficiali şi linguşitori, ci cei de la care am ce învăţa. Aşa că am trei prieteni, pe care mă pot baza la orice oră din zi şi din noapte.

: Dacă mergem pe ideea „prietenul la nevoie se cunoaşte“, atunci da, când mi-a fost foarte greu, Andreea a fost primul om pe care l-am sunat. În momentul în care a murit tata, deşi era 5 dimineaţa şi nu mai vorbisem cu Andreea pentru că eram certate, a fost primul om pe care am simţit să-l sun. Nu pe tatăl ei,

nu pe altcineva, pe ea! Ne vedem rar, dar nu există sărbătoare sau zi de naştere fără ca ea să nu sune, vine la noi de Paşte, vine când ştie că Sienna e în Bucureşti, îmi trimite haine de scenă modificate pentru Sienna...

Nu e înnebunită după asta, dar are şi ea câteva gloss-uri şi farduri de copii, pe bază de apă. Şi nu vrei să mă vezi când mă machiază!

Sienna tocmai a împlinit 6 ani, ocazie cu care părinţii i-au organizat o megapetrecere cu 80 de invitaţi.

În afara scenei, mă machiam doar cu un creion negru şi cu un pic de rimel. Şi nu la şcoală! Asta după ce am luat examenul de admitere la liceu, la clasa pe care şi-a dorit-o tata, de mate-fizică bilingv, singura de felul ăsta din judeţul Galaţi!

Cumva, da, deşi cred că sunt un economist câştigat. N-am profesat, e-adevărat, dar mi-a plăcut matematica foarte mult, am fost şi la olimpiade. Mama era disperată că nu citeam şi-mi dădea să învăţ comentarii. Dar eu, sub cartea de comentarii, aveam o culegere sau o gazetă de matematică. Şi când mă prindea, nu era bine!

Dar pentru mine nu contau decât matematica şi engleza, care se dădeau la bac şi la care am luat 10 – la română am luat 9,50. Şcoala era foarte importantă şi pentru mine, şi pentru Andreea Bălan şi regula era simplă: dacă n-aveam note bune, însemnând de la 9 în sus, ne anulau concertele.

Păi, când veneam de la concerte – că n-aveam voie să chiulim, le găseam pe colegele mele de la şcoală povestind de bairamuri, de băieţi, de una-alta. Toate informaţiile pe care le acumulam le băgam în texte. Erau, practic, poveştile generaţiei noastre şi de-asta au şi prins atât de bine la public. Dar noi – poţi s-o întrebi şi pe Andreea, niciodată n-am putut să trăim chestiile alea, pentru că n-aveam nici voie şi nici timp de aşa ceva! Tata nu mă lăsa să mă duc nici până la pâine singură!

Credeam că e o „bagabel“ – un cuvânt inventat de mine, se înţelege de la ce. Dar când am văzut-o cât de serioasă e, nici nu mi-am imaginat că o să fim împreună!

El era foarte timid. Imaginează-ţi că, prima oară când ne-am cunoscut, era într-o maşină decapotabilă, cu blugi din ăia largi, cu maieu, ras în cap, voia să-şi facă tatuaj... În schimb, îi tremura vocea când vorbea. Şi eu mi-am dat seama că stilul pe care-l avea nu se potrivea cu firea lui.

În momentul de faţă, aş avea foarte multe lucruri să-mi reproşez, în primul rând timpul pe care mi-l petrec departe de Sienna. Dar încerc să vorbesc cu ea precum cu un om mare. La noi totul se explică, se discută, astfel ca ea să ajungă să discearnă între bine şi rău.

Eu sunt „the good cop“.

Când s-a născut Sienna, credeam că eu voi fi poliţistul rău, poate şi pentru că, şi în cazul meu, tata a fost ceva mai sever şi am crezut că voi fi la fel ca el. Dar n-am putut! Eu sunt cel cu distracţia. Ne jucăm, mergem la filme, mergem în parc, jucăm tenis, facem căţărări, înotăm...

Da, uneori mă mai machiază, dar cel mai des îmi face manichiura...

Îţi dai seama că nu la asta mă aşteptam când am aflat că vom avea un copil, mai ales că eu credeam că va fi băieţel.

E foarte greu să dispari iar şi să reapari. E stilul meu de viaţă, ţi-am spus!

Cât am să pot!

Sunt compromisuri pe care le facem amândoi pentru a avea o viaţă mai bună.

The American Way. În scurt timp, Andreea, Sienna şi Traian vor obţine cetăţenia americană.

Şi aici, şi acolo.

În primă fază, o să meargă aici, pentru că primii ani sunt foarte importanţi, iar noi, românii, avem o şcoală foarte bună. După clasa a patra, probabil că va merge la şcoală în America. Deja, în timpul vacanţelor de aici, merge la grădiniţa de acolo, unde îşi perfecţionează engleza. Ea îşi doreşte să ne mutăm de tot în America!

Ne-am mutat din California în Las Vegas.

Eu, oricum, iarna o petrec în America, nu mai ştiu ce înseamnă iarnă.

Sunt conştient de faptul că trebuie să facă şi asta. Dar suntem tineri şi tragem pentru carieră şi familie. Sigur că aş putea s-o „şantajez“ şi să-i spun să lase cariera şi să rămână în SUA, unde am ajuns tot pentru că ea a vrut asta, dar ar fi nefericită. Multă lume nu ştie că ea şi acolo a ajuns la un nivel destul de bun, a avut nişte proiecte de succes cu Kendrik Lamar, a avut un proiect de film cu nişte actori destul de mari. Dar nimeni nu ştie cât de dezamăgită a fost ea acolo şi chiar de o vedetă foarte mare! Compromisurile pe care ar fi trebuit să le facă erau inacceptabile şi ăsta a fost şi motivul pentru care a revenit în România. Şi ea e fericită aşa. Andreea e un om foarte bun şi pentru ea aş lăsa şi America, şi tot. Dacă ea e fericită, sunt fericit şi eu.

Foto: Sorin Stana; stilist: Madena Pasăre; vestimentaţie: Pastelle, Next, Guess , Pepe Jeans, Scotch&Soda, Magazin Collectiv, Liu Jo; make-up: Alina Stănculescu, www.abacademy.ro; hair style: Georgiana Coman, Gett’s Artistic Team; Mulţumiri: Domicilio, şos. Pipera nr. 59, Bucureşti.