EXCLUSIV! Simona & Marius Urzică: „Fiul nostru o să fie multiplu campion olimpic“
Au doi copii frumoşi, pentru care sala de gimnastică e terenul de joacă, dar şi universul marilor visuri pentru băieţelul lor, care le calcă pe urme.
A fost un moment special să-i revăd pe foştii gimnaşti Simona şi Marius Urzică, actualmente antrenori, la 8 ani de la precedentul interviu, când fiul lor, Alex, era doar un bebeluş. Acum, băieţelul e deja un mic campion, iar surioara lui, Yasmin (4), îi face galerie de pe margine. Cum arată viaţa lor după activitatea competiţională, în timp ce juniorului lor i se cântă deja imnul României, într-o discuţie de suflet purtată în sala de antrenamente de la stadionul Lia Manoliu.
OK!: Aţi fost plecaţi câţiva ani în Qatar, de unde Marius spunea că nu vă veţi întoarce prea curând. Simona: Ne-am întors după aproape patru ani. Marius: Şi nu m-aş fi întors! Doar că, atunci când băieţii nu s-au calificat la Olimpiada de la Rio, Federaţia m-a întrebat dacă sunt interesat să revin, iar dorinţa mea de a face performanţă nu m-a lăsat să stau prea mult pe gânduri şi am decis să ne întoarcem.
Din păcate, sportivii au avut foarte multe probleme de sănătate şi, atâta timp cât aceste probleme nu Se rezolvă, e greu de performat, întrucât nu există continuitate. Nu e Suficient să faci doar 10 repetări, e nevoie de 1.000 de repetări! Iar, în ultima perioadă, nu s-a prea putut.
Tentaţii sunt mereu. Dar eu sunt un om determinat şi, atâta timp cât am făcut performanţă, acest gând mă va urmări peste tot. Cea mai mare împlinire ar fi să fac performanţe cu sportivii noştri acasă.
În Qatar, în ciuda faptului că au toate condiţiile, ba chiar mai mult decât este necesar, este greu să faci performanţă, pentru că au altă mentalitate, când dau de greu se opresc... E puţin diferit.
Poţi să ai talent cu carul. Dacă nu munceşti, acel talent se iroseşte. Pe de altă parte, cât am stat în Qatar, cei de acolo au fost foarte mulţumiţi, s-a văzut clar un progres al copiilor la competiţii.
Mai greu. Ca sportiv, era puţin mai simplu, din punctul meu de vedere, pentru că ştiam ce am de făcut, cum să-mi dozez efortul, ce înseamnă odihna pentru a fi pregătit pentru antrenamentul următor sau pentru competiţiile programate. Ca antrenor, e mai dificil, pentru că nu te mai gândeşti doar la o singură persoană, ci la o echipă întreagă, apar diverse probleme – şi de sănătate, şi de altă natură – pe care nu le poţi controla întotdeauna aşa cum ţi-ai dori. Dar mergem înainte şi ne străduim să facem performanţă.
E la fel de ambiţios şi de dornic de a câştiga ca pe vremea când era sportiv. Când i s-a propus să revină în România, l-am sfătuit să cântărească bine decizia asta, dar el mi-a spus: „Nu. Vreau să mă întorc în România să ajut echipa de băieţi să urce pe prima treaptă a podiumului.“ Şi simt că, la un moment dat, va realiza ceea ce şi-a propus, chiar dacă acum echipa nu s-a calificat.
Uite, ca să înţelegi mai bine cum stau lucrurile, când am fost la mondiale şi Cristian Băţagă şi-a rupt din nou tendonul, a fost o cădere psihică a întregii echipe. El fiind un om de bază, care evolua la şase aparate, toţi au crezut că nu mai au deloc şanse – deşi calculul făcut cu punctaje, cu estimări, dădea drept posibilă promovarea. Dar, în acel moment, niciunul nu mai avea încredere, au apărut unele ratări şi demoralizarea asta i-a costat.
Nu este simplu. Trebuie să ai un character foarte puternic, dar e nevoie şi ca oamenii din jur să te susţină. Şi eu am avut multe probleme de sănătate, unele eşecuri cauzate poate de o mică ezitare, chiar şi acolo unde era clar că ar fi trebuit să câştig – cum a fost la Atlanta în 1996, când am ieşit pe locul al doilea. Dar poate mi-a fost benefic rezultatul acela, pentru că mi-a dat de gândit şi mi-a arătat că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Drumul spre victorie necesită ambiţie, o doză de nebunie şi perseverenţă.
Nu, niciodată n-am fost omul care să fie cu nasul pe sus sau care să vrea să le demonstreze altora că e mai presus. Toţi mă cunosc drept o persoană liniştită, care nu vrea să iasă în evidenţă. Sper doar să fiu un exemplu pentru sportivii care fac performanţă.
E uşor să urci şi să devii lider, cu multă muncă. Dar e mai greu să te menţii în acea poziţie. Tocmai de aceea am încercat să fiu constant, să fiu liniştit, să-mi văd de treabă, chiar dacă uneori au existat probleme de sănătate. Asta e, am strâns din dinţi!
Asta e drept. Şi cred că cea mai mare mulţumire vine din partea oamenilor simpli, care mă opresc pe stradă şi-mi spun că au plâns în faţa televizoarelor urmărindu-mă, sau a străinilor, care uneori ne apreciază mai mult decât cei care sunt în sistemul ăsta şi care înţeleg care sunt sacrificiile noastre.
Dacă lucrurile nu vor merge bine, probabil că voi pleca din nou cu familia, încercând să continuu acest vis de a face performanţă.
Rămâne de văzut. Deocamdată, am mai primit o ofertă din Norvegia. De la cald la frig.
Am oferte şi cred că, dacă le-aş căuta, ar exista chiar mai multe.
În Qatar m-am adaptat foarte repede, pentru că am şi întâlnit foarte mulţi români. În Norvegia e cam frig şi, personal, nu mă trage inima să merg.
Dar şi acolo condiţiile de lucru sunt net superioare, iar respectul pentru această profesie e altul. E adevărat că ne e mai bine amândurora la cald – deşi în Qatar poate fi torid – şi ne-am adaptat extraordinar acolo.
Oarecum da, pentru că, deşi existau discuţii şi acolo, nu era sentimentul pe care îl ai aici, că eşti mereu cu sabia deasupra capului. Nu e că nu muncim, dar dacă nu există continuitate din cauza accidentărilor, nu ai cum să obţii rezultate.
Cred că e vorba, în primul rând, de alimentaţie, de medicamentaţie, de cum sunt puse bazele de la vârste mici, aşa cum este acum fiul meu, Alex. Dacă nu lucrează treptat, clar pe fiecare grupă musculară, şi sunt forţaţi să execute elemente peste pregătirea lor fizică, normal că ajung să se accidenteze mult mai uşor.
Foarte multe: la coloană, la bicepşi – pe unul dintre ei am reuşit să-l rup acum un an... Am făcut două RMNuri la umeri şi medicul a constatat că îi am distruşi, mâncaţi complet. Dar asta e şi din cauza condiţiilor în care am început eu gimnastica, net inferioare celor de acum, cu antrenamente şi la 5 grade în sală! Am trecut prin foarte multe greutăţi, pe care lumea nu le ştie – am fost operat în Anglia pe mila părinţilor, în ciuda faptului că eram campion mondial, şi am avut multe alte probleme de sănătate care au fost trecute cu vederea de Federaţie, care nu s-a implicat cu nimic.
Am avut o accidentare cu câteva luni înainte de a pleca la lotul de junioare la Oneşti. Mi-am fracturat mâna la paralele. Trebuia să fiu operată, dar am decis atunci că dacă mă voi opera, voi termina brusc cu gimnastica. Am optat pentru recuperare, fizioterapie, masaj, atelă... Dar, după trei ani şi jumătate, când eram în cantonament cu lotul, mi-a sărit cotul subit şi a rămas blocat. Atunci n-a mai fost cale de întoarcere, a trebuit să mă operez şi s-a încheiat totul pentru mine.
În ciuda faptului că era una dintre fetele care prezenta interes pentru echipa României, a trebuit să abandoneze, iar dintre colegele ei, doar Monica Roşu şi Cătălina Ponor au reuşit să meargă mai departe.
Da, condiţiile de acolo l-au ajutat să înceapă să facă gimnastică, iar de când ne-am întors în ţară, toată lumea care l-a văzut a fost uimită de ceea ce poate să facă la vârsta lui. Dar în Qatar sunt alte posibilităţi, au foarte multe chingi, scripeţi şi alte elemente ajutătoare care reduc riscul de accidentare, mai ales la un copil atât de mic, şi care facilitează învăţarea elementelor mai grele. Pe când aici, ca antrenor, îl iei în braţe, îl întorci, de multe ori în foarte multe săli nu există nici saltele adecvate şi aşa apar accidentările.
El a început să facă gimnastică în joacă, pentru că noi nu aveam cu cine să-l lăsăm acasă şi îl luam cu noi la sală. Şi îi spuneam: „Uite, ai plasa acolo, ai trei ore de joacă, faci ce vrei.“
Uimitor, chiar şi pentru cei de acolo, era că el nu se juca, ci făcea salturi, se rostogolea şi încerca să-i imite pe sportivi.
Aşa a ajuns ca aparatul lui preferat să fie solul. Iar Marius îi insuflă dorinţa de-a performa.
În devenire! Deocamdată, a fost la nişte competiţii internaţionale în Bulgaria.
De două ori! O dată, când am luat şase medalii, şi a doua când am luat medalia la individual.
M-aş bucura mult, pentru că a reuşit să ia mai multe medalii decât mine la vârsta lui. Are talent şi toţi cei care l-au văzut mi-au spus că are şi corpul potrivit, e şi foarte muncitor.
La fel de ambiţios. Chiar mi-aduc aminte de competiţiile la care mergeam de la 9 ani şi, când lucram la cal cu mânere, de exemplu, nu prea îi lăsam pe colegii mei să se antreneze. Urca unul, urcam şi eu după el, îl mai lăsam pe altul, mă duceam iarăşi eu.
Când am ajuns la Reşiţa, pe la 16-17 ani, la fel, eu exersam de două-trei ori, iar colegii mei seniori doar o singură dată. Deci numărul de repetări contează foarte mult.
Se antrenează în fiecare zi, mai puţin weekendul, dar face multe ore pentru vârsta lui, de la 14.00 la 19.00.
Atunci te întreb eu pe tine: nu-l forţezi?
Marius: Nu, pentru că îi place şi urmează programul pe care îl fac toţi copiii.
Nu sunt nici mai permisiv, nici mai dur, dar o să încerc să-l fac să înţeleagă ceea ce ar fi mai bine pentru el, că sunt anumiţi paşi pe care trebuie să-i urmeze pentru a avea un viitor în gimnastică. Pentru că el tinde să-şi depăşească nivelul şi să experimenteze elemente prea grele pentru vârsta lui, pe care, în mod normal, le fac seniorii.
Siguranţa şi sănătatea în sport contează foarte mult. Mie mi-e frică când îl urmăresc evoluând, când se înşurubează la sol sau când face dublul la paralele, chiar dacă e pe mâini sigure.
Şi singurul campion olimpic din România!
Tu al câtelea o să fii?
Al doilea!
Alex o să fie multiplu campion olimpic! Dar ar fi bine ca, până atunci, să mai apară şi alţii după mine, pentru că până va ajunge el să concureze la Olimpiadă mai e nevoie de încă 10 ani, de-abia la 18-19 ani va putea concura.
Yasmin are unele probleme de sănătate – are hipoacuzie bilaterală şi a fost operată la una dintre urechiuşe, iar la cealaltă i-a fost montată o proteză. Şi ei îi place la sală, e atrasă de ce face Alex, dar nu îndrăznim s-o lăsăm să facă prea mult efort, pentru a nu se accidenta şi a nu risca să nu mai audă deloc. O menajăm, dar pentru că ne-ar plăcea să facă, totuşi, un sport, ne-am gândit la tenis.
Eu m-am gândit şi la gimnastică ritmică, mai ales că a mers câteva ore la o sală de gimnastică privată, unde a făcut iniţiere. Aşteptăm să facă 5 ani şi poate va merge şi la tenis.
Trebuie să înveţe să înoate, să schieze uşor, recent am fost la patinoar. Încercăm să facem din toate.
De când m-am întors în ţară, n-am mai reuşit să beneficiez de vacanţă – nu că nu mi-ar fi dat concediu Federaţia, ci pentru că erau tot felul de antrenamente pentru campionatele mondiale sau alte competiţii. Simona a fost cu cei mici în Turcia, au fost şi în Qatar, la sora ei, stabilită acolo.
Da, aşa este, şi-mi aduc aminte că la fel eram şi când m-am retras din activitatea competiţională. Mi-e foarte greu să stau acasă, fiind obişnuit să am un program plin şi chiar îmi place ceea ce fac. Asta chiar dacă Simonei îi e foarte greu ca eu să lipsesc atâta de acasă.
Când eram în Qatar, aveam un program mai relaxat, petreceam mai mult timp împreună.
Acolo aveam un singur antrenament pe zi şi practic ne rămânea restul zilei să facem ce vrem, să ieşim cu prietenii, să facem grătare, să ne plimbăm. Vacanţele erau vacanţe, veneam şi prin ţară, am fost şi în Oman... Aici programul este mult mai încărcat. Acum plec dimineaţă să-l duc pe Alex la şcoală, vin la sală, ajung acasă la 13.00, la 14.00 mă duc să-l iau pe Alex şi să-l duc la antrenament la Dinamo, revin la sală şi apoi ne mai revedem seara acasă.
Ca de fiecare dată, am fost pe fugă, între vizita la părinţii mei, la alte rude, pe la Târgu Mureş, Reghin...
A fost şi primul Crăciun petrecut fără mama mea, care s-a întors la Londra, unde lucrează.
Am fost şi noi la Londra, chiar şi în 2012, când a fost Olimpiada, iar eu am fost lăsat „acasă“. Atunci am fost şi la părinţii ei, dar şi la fratele meu, care antrenează acolo.
Andrei a împlinit 19 ani în octombrie şi este student la Sibiu, este încadrat în Armată. Iniţial a vrut să facă IT, după care mi-a spus că vrea să facă tot asta, dar în cadrul Armatei. El ar vrea să ajungă în Afganistan, în teatrele de operaţiuni, ceea ce mie îmi dă mari emoţii. Dar dacă asta îşi doreşte, vom vedea ce se va mai întâmpla.
De Sărbători ne-am văzut la Târgu Mureş. Altfel, îl văd foarte rar. Din păcate, nici la jurământ nu i-am putut fi alături, lucru pentru care le bat un pic obrazul celor de la Federaţie, care au mutat în ultimul moment data întâlnirii cu acel Birou Executiv în care noi eram nevoiţi să prezentăm situaţia campionatelor mondiale. Andrei nu mi-a spus nimic atunci, dar mie mi-a părut nespus de rău că n-am fost acolo pentru el.
Andrei e un copil foarte educat şi foarte blând.
De-asta a şi surprins pe toată lumea că a vrut să intre în Armată, să facă instrucţii grele, marşuri de câte 10 kilometri cu răni în bocanci, să sape tranşee... Şi asta în condiţiile în care foarte mulţi colegi de-ai lui care au vrut să se încadreze în Armată au abandonat după câteva luni.
Nu-mi povesteşte.
În privinţa asta, mereu a fost foarte reţinut şi chiar dacă îl mai întrebam şi prin liceu de prietene, se ruşina şi evita să-mi spună ceva.
Daaa! Şi el, când a fost mic, a făcut gimnastică. Mai face şi acum salturi înainte sau alte exerciţii.
De fiecare dată când ajunge la Bucureşti, el şi cei mici sunt ca cei trei muschetari.
E emoţionant. La competiţia de copii din Bulgaria, când a urcat pe podium şi el, dar şi sportivii clubului, ne-au dat lacrimile tuturor. Dar, oficial, Alex îşi va începe activitatea de la 9 ani. Şi sper, din toată inima, să mă depăşească.
FOTO: Sorin Stana, make-up ALEXANDRA CRISTEA/ELENA CIFTCI ACADEMY, stilist Madena, vestimentaţie PEPE JEANS, SCOTCH&SODA, Karl Lagerfeld/ MAGAZIN COLLECTIVE, NEXT
