Exclusiv! Teo Trandafir: “Bărbaţii din viaţa mea au un algoritm după care funcţionează: vin şi încearcă să îmi pună căluşul în gură”
E poate unul dintre cei mai buni prezentatori de televiziune, dar nu a epatat niciodată. Şi-a trăit întotdeauna viaţa într-o discreţie totală, evită să vorbească despre trădările pe care le-a trăit, în dragoste sau în prietenie.A trecut prin multe momente grele, dar nu şi-a pierdut niciodată drumul, iar reuşita a fost de partea ei. I se luminează chipul atunci când vorbeşte despre profesia căruia se dăruieşte de atâţia ani şi de despre Maia, fetiţa pe care a adoptat-o, şi cu care are o legătură specială, şi care astăzi se apropie de vârsta majoratului.
La început de an, am pornit într-o călătorie prin viaţă alături de Teo Trandafir. Iată ce spune vedeta Kanal D pentru OK!
OK! Teo, unde te poartă paşii în aceste zile? Se anunţă şi o vacanţă?
Teo Trandafir: Da, se anunţă o vacanţă de câteva zile cu fiica mea, Maia, la munte, aproape de casă. Nu ne place să ne deplasăm foarte mult şi, în perioada asta, nici nu este recomandat.
Care a fost cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat anul trecut? Dar cel mai rău? Lucrul cel mai bun care mi s-a întâmplat anul asta a fost faptul că am avut acces la vaccinul anti-COVID, pentru că anul trecut, pentru mine, a fost unul ratat, pentru că nu mă puteam apăra în niciun fel. Desigur că luăm toate măsurile de protecţie, dar nu era ceva sigur sută la sută. În momentul în care am putut să mă vaccinez mi s-a părut un moment extraordinar. Lucrurile rele au fost legate tot de zona asta de pandemie, pentru că a trebuit să fiu moral alături de prieteni foarte dragi, care au trecut prin momente extrem de dificile din cauza acestui virus.
În general, banii ne călăuzesc viaţa. S-a întâmplat vreodată să nu ai bani în preajma Sărbătorilor? Să îţi doreşti să faci un cadou, dar să nu poţi face asta?
Eu şi Maia suntem nişte oameni ciudaţi; noi nu ne facem cadouri de Sărbători. Ne dăruim lucruri când avem nevoie de ele. Maiei i s-a spart telefonul în septembrie, nu puteam să o las până în Decembrie ca să primească unul nou. Dar în anii tinereţii mele, când nu aveam bani deloc, conceptul de cadou nu exista. Îmi amintesc că în '89, în preajma Sărbătorilor, mâncam mămăliga pe care o făcea Răzvan Exarhu, la cuptor, este reţeta lui. Nu că nu aveam bani pentru cadouri, nu aveam nici pentru mâncare. Dar asta cumva ne-a unit şi a făcut din tinereţea noastră un loc în care ne întoarcem cu nostalgie, nu pentru că eram săraci, ci pentru că eram tineri.
În momentul în care Maia va hotărî, majoră fiind, să facă ceva, va face ce va dori. Nu am gelozii, consider că orice om este liber să facă ceea ce îşi doreşte şi ţinutul în lanţ este o dovadă de lipsă de încredere, care jigneşte pe cel vizat. Dacă are bani să îşi plătească o chirie, să se întreţină, nu am niciun fel de problemă. Dacă nu, casa noastră este a noastră până în momentul în care ea va decide altfel.
Nu ne reproşăm multe lucruri. Dacă ar fi să-i reproşez ceva este că nu îşi ţine suficientă ordine în camera ei, ca oricare alt adolescent pe care îl cunosc. Dar atâta vreme cât s-a inventat uşa, consider că fiecare are dreptul să face ce îşi doreşte.
Da, foarte mulţi. La un moment dat la o adunare erau Florin Călinescu, Andi Moisescu şi Geanina Corondan. Florin Călinescu l-a rugat pe Andi Moisescu să caracterizeze nişte persoane şi acesta când a ajuns la mine a spus că nu mă poate caracteriza, pentru că sunt sora lui şi am mâncat împreună salam pe ziar. Ce poate spune mai frumos un prieten despre tine. Da, am prieteni minunaţi din toate televiziunile cu care nu intru în conversaţii despre serviciu, asta ca să nu intru în situaţii stânjenitoare, să nu ajungem la conflict de interese, dar personal suntem foarte legaţi. Dacă nu aş crede în noţiunea de prieten, aş lua-o razna. Adesea m-am simţit trădată, dar nu le pun la suflet, pentru că nu ştii cum te duce viaţa. Poate şi eu am greşit fără să îmi dau seama. Nu este bine să pui ştampila şi să spui că deţii adevărul suprem.
Minunea pe plan personal a fost întâlnirea cu familia Floroaica de la Piteşti. Ei îmi oferă lumină şi bucurie în fiecare lună când mă duc acolo. Mi-au oferit un confort al sufletului pe care îl pun pe masă şi îl las acolo. Fiecare face acelaşi lucru. Faptul că ei m-au văzut pe mine şi m-au luat în braţe, nu voi uita niciodată. Profesional, s-au întâmplat foarte multe lucruri bune. De curând, o celebră cântăreaţă de muzică populară a venit în emisiune de Sărbători şi mi-a spus că în
momentul în care va ieşi din emisiune va află sexul nepoţelului ei, ceea ce mi s-a părut miraculos.
Am simţit nevoia şi o fac, dar minim invazive, care să nu se vădă de pe o zi pe altă, pentru că nu am când. Eu am emisie cinci zile pe săptămână şi vacanţele cele mai lungi au două săptămâni, timp insuficient pentru recuperare. Merg să-mi hidratez tenul, fac mici chestii recomandate de medic. Nu-mi place noţiunea de bătrâneţe, am văzut femei la vârsta mea cu batic pe cap. Eu sunt şi voi fi femeia care poartă bocanci şi hanorac. Urăsc două lucruri în viaţă asta; bătrâneţea interioară şi
gelozia. Gelozia este cea mai jignitoare trăire care mi s-a adresat vreodată. Bătrâneţea interioară este ireversibilă.
Da, tot timpul. Bărbaţii din viaţa mea au un algoritm după care funcţionează; vin, încearcă să îmi pună căluşul în gură, dacă mă iau cu blândeţe reuşesc şi merge bine, dacă trag brusc, mă blochez, iar apoi îmi spun că sunt prea mult pentru ei. Invariabil!
Una dintre întâmplările astea mi-a sucit viaţa teribil. Eu am locul meu în canapea. Maia avea peste 16 ani şi a vrut să facă o glumă şi s-a aşezat pe locul meu din canapea şi a început să radă şi să spună "Eu sunt mami, eu sunt mami şi am grijă de toată lumea!". Mi-au dat lacrimile, pentru că mi-am dat seama că aşa mă vede copilul meu şi are atâta încredere în mine, am realizat că mă vede ca pe un om ocrotitor, generos, care oferă emoţii. M-am întrebat de ce eu nu văd aceste
lucruri.
În afară de gelozie şi bătrâneţe interioară mai urăsc ceva; comunismul! A însemnat pentru mine gri, tăcere, imposibilitatea de a mă exprima. În 1990, pe 11 Ianuarie, încă se trăgea pe străzi, postul de radio Fun Radio emitea. Atât de mare era dorinţa oamenilor de a vorbi liber, de a gândi liber. Eu sunt pro libertate şi în comunism m-am simţit înfiorător. Am intrat la facultate în 1986 şi Revoluţia m-a prins la sfârşitul ei. Am ieşit în stradă pentru că m-am gândit că voi avea un copil care mă va întreba ce am făcut la acel moment. Le-am scris scrisori părinţilor mei şi am plecat de acasă. Uneori m-am mai întors, în multe nopţi nu. Am fost la Televiziune, apoi la Universitate, apoi la staţia de metrou Aurel Vlaicu, unde erau răniţi, pe care trebuia să îi ducem la spitalul Municipal, unde i-am îngrijit. Speram atât de mult să putem vorbi, să putem citi, să ascultăm muzică. Doream să citesc cărţile în original.
Pe vremea aceea citeam o carte într-o zi pentru că exista o ruletă a cărţilor între noi prietenii. Doream să văd cu ochii mei cum arată bogăţia interioară, să o explorez. În 1990 am plecat în Franţa, am intrat într-un supermarket şi am început să plâng, pentru că eram obişnuită cu băcăniile acelea gri unde era doar slănina legată cu sfoară şi agăţată de tavan. În aşa mizerie ne-au ţinut. Aşa m-a prins pe mine. Revoluţia română: disperată, sufocată. Ştiam ce este afară, pentru că aveam prieteni în facultate veniţi de la studii din străinătate, sorbeam de la ei tot ce ne spuneau.
Nu, pentru că mi se pare o închidere de capitol pentru care eu încă nu m-am pregătit. Ar fi ca şi cum mi-aş scrie memoriile şi mai am câteva
ceva de spus.
