EXCLUSIV Toto Dumitrescu: „Nu sunt băiatul Letiţiei şi al lui Ilie Dumitrescu, sunt pe cont propriu”
L-aţi văzut jucând băieţi buni şi băieţi răi, dar acum va fi Răul absolut în filmul semnat de soţii Viziru, „Norocoşii“.
Premiera acestui început de vară îl readuce în prim-plan pe Toto Dumitrescu (27), care a devenit cunoscut odată cu rolul din filmul „Cu un pas în urma serafimilor”, pentru care a fost nominalizat la Gopo. La opt ani de la acel debut răsunător, fiul legendarului fotbalist Ilie Dumitrescu şi-a făcut propriul renume în lumea filmului şi a serialelor de televiziune, publicul larg simpatizându-l din producţiile „Adela” şi „Lia”, difuzate la Antena 1 şi semnate de Ruxandra Ion şi Ducu Ion. Acum, însă, şi-a asumat partitura unui contraerou în producția „Norocoșii” a soților Ema și Lucian Viziru, provocându-se să fie cât mai rău cu putinţă, în timp ce savura experienţa de-a fi într-un proiect alături de Carmen Tănase, odinioară mentorul lui.
OK!: Cum ai fost cooptat în distribuţia filmului „Norocoşii”? Ai aflat de casting sau ai fost căutat?
Toto Dumitrescu: Am fost căutat, dar pentru un alt rol, pentru rolul lui Iisus. Practic, eu şi Lucian Viziru, care e producătorul filmului, ne-am întâlnit pe stradă absolut întâmplător – eu mă tund fix pe strada unde locuieşte el. Şi, trecând pe-acolo, mi s-a părut că-l văd vizavi pe Lucian, despre care auzisem de la un coleg că mă căuta pentru o producţie. El m-a strigat primul: „Toto!“, eu: „Lucian?!“, am traversat, ne-am cunoscut – că nu ne ştiam până atunci – şi am stabilit să ne vedem la o cafea. Am băut o cafea. Şi povestindu-mi despre subiectul filmului, am zis „Hai să încerc să-l fac eu pe Necuratul“.
Deci tu de la început ai vrut să fii tipul cel rău. De ce?
Toto Dumitrescu: Primul considerent a fost că Iisus nu apărea atât de mult, avea doar o secvenţă – care a şi picat, până la final. Apoi, mi s-a părut un personaj ofertant, poţi să te joci mai mult cu un personaj negativ, mai ales acesta, care are o anume vechime, o carismă, un modus operandi. Simt că m-a pus în valoare.
Deja e al doilea film al tău cu tentă religioasă, după „Cu un pas în urma serafimilor”. Ce-ţi place la a fi bad boy?
Toto Dumitrescu: Sincer, nu-mi judec personajele, joc ce mi se dă.
„A fi bad boy este şi o parte din mine“
De data asta ţi l-ai ales.
Toto Dumitrescu: Mi l-am ales, dar cumva cred că şi Lucian și Ema au vrut să mi-l dea. (râde) Dar da, a fi un bad boy, mai ales dacă în viaţa reală eşti mai potolit, e o provocare. Cred că a fi bad boy este şi o parte din mine. La fel cum şi a fi o persoană empatică este parte din mine. Cred că îţi trebuie ambele valenţe, ca să fii un pachet complet.
Ai fost bad boy în viaţa reală, la un moment dat, şi presa te-a taxat.
Toto Dumitrescu: Cred că abia acum încep să devin. (zâmbeşte) Presa m-a taxat pentru că este obtuză, nu are despre ce să scrie, nu are direcţie şi încurajează un public care se hrăneşte cu junk.
Dar a avut dreptate? Că tu ai recunoscut, la un moment dat, că a fost vanitatea care a ieşit la suprafaţă.
Toto Dumitrescu: Nu ştiu dacă a fost o vanitate, a fost pur şi simplu o reacţie a durerii pe care o am din multe relaţii cu oamenii.
Spuneai că tatăl tău a avut o discuţie serioasă cu tine şi că asta te-a repus pe şine.
Toto Dumitrescu: Cred că doar eu pot să mă repun pe şine. Dacă nu treci prin întuneric n-ai cum să ajungi la lumină. Şi cu cât ai mai multe experienţe, bune sau rele, cu atât ai mai multe şanse să faci o alegere cu adevărat a ta, nu în virtutea inerţiei sau prin prisma considerentelor sociale, patriarhale….
Eu am înţeles că nu ai fost prea cuminte nici pe platoul de filmare.
Toto Dumitrescu: Eh, am încercat să fac lucrurile să se vadă cât mai real.
Chiar şi cu preţul unui cap spart?
Toto Dumitrescu: Dar nu s-a spart! Deşi echipa de filmare s-a cam speriat. (zâmbeşte)
Dar ai ieşit din the dark side?
Toto Dumitrescu: Nu demult, dar da. Cumva, am făcut pace cu demonii mei. Totuși, simt că sunt zero oameni pentru care aş băga mâna în foc că au capacitatea de-a mă înţelege sau răbdarea de a trece prin luptele mele – prin care, oricum, nici nu trebuie să treacă nimeni altcineva.
Uneori e suficient să fie doar un om care să aibă răbdarea să te asculte.
Toto Dumitrescu: Da, îţi dă un confort. Dar am văzut foarte puţini psihologi, de pildă, care rămân obiectivi şi care vor cu adevărat să trateze, să înţeleagă. Mulţi îşi aduc experienţele lor în ecuaţie şi te bagă mai mult în ceaţă.
„Fiecare rol mă învaţă câte ceva despre mine sau despre nesiguranţele mele”
Pe tine ce te-a ajutat mai mult: să vorbeşti cu un prieten, să consulţi un psiholog sau să arzi un pic într-un rol?
Toto Dumitrescu: Sincer, mai mult decât arsul un pic într-un rol, pe mine m-a ajutat mai mult să plâng cu un prieten. Aia mi s-a părut o chestie de ajutor, nu atât cuvintele, cât empatia, emoţia pură, eliberarea.
Ai doar 27 de ani şi ai deja un bagaj emoţional foarte încărcat.
Toto Dumitrescu: Nu ştiu dacă aş putea fi „artist“ altfel. Trebuie să ai nişte căutări. Oricum le avem cu toţii, însă trebuie să le conştientizăm.
Cei care te ştiu strict de la TV poate te văd un cool guy, un pic superficial, şi nu-ţi intuiesc profunzimile.
Toto Dumitrescu: Poate nici nu vor să vadă asta. Poate vor să vadă fix acel cool guy.
Pentru ei e foarte cool, de pildă, că eşti fiul lui Ilie Dumitrescu.
Toto Dumitrescu: Şi pentru mine e cool asta! (râde)
Şi tatăl tău e cool şi nu doar pentru că este o legendă a sportului, ci şi pentru că el în sine e un personaj.
Toto Dumitrescu: Da, tata chiar e un personaj, dar cred că mi-aş fi dorit să fie un pic mai updated. E prea la costum mereu! Mi-aş fi dorit să-l văd şi-n variantă swag.
Dar ceva din eleganţa lui ţi-a transmis! O eleganţă a gesturilor, a vorbirii. Un om elegant nu înseamnă numai un costum.
Toto Dumitrescu: Da, dar nu ştiu dacă doar de la el. Într-adevăr, este ceva nativ în ceea ce îl priveşte şi cred că şi eu am luat ceva din această calitate a lui, de a juca un personaj, până la urmă. Că și el are valenţe de actor.
Şi despre mama ta, Letiţia Badea, se spunea că are valenţe de Monica Bellucci.
Toto Dumitrescu: Pe mine lucrurile astea nu mă impresionează. De-asta nici nu mă simt în totalitate în lumea filmului, pentru că vin dintr-un background atât de superficial. Dar eu nu sunt suma părinţilor mei, pentru că am identitatea mea.
Odată cu filmul „Cu un pas în urma serafimilor”, eşti recunoscut ca Toto Dumitrescu şi atât. Şi asta de mulţi ani.
Toto Dumitrescu: Ceea ce e bine, pentru că nu publicul de la televizor mă interesează cel mai tare.
Acum acel public te va căuta și la cinema. Şi mi se pare provocator faptul că ai avut-o pe Carmen Tănase lângă tine, care ţi-a fost mentor, la un moment dat.
Toto Dumitrescu: Da, am întâlnit-o de două ori, la două cursuri diferite, într-o perioadă de formare, de până în clasa a X-a.
Cum a fost să joci cu ea?
Toto Dumitrescu: Mereu e interesant să vezi şi doar cum respiră Carmen Tănase. Ea e interesantă ca fiinţă, e tranşantă, dură, dar şi sensibilă în acelaşi timp. La filmări, am vrut să văd dacă o amuză jocul meu, dorinţa mea de-a mă juca. Fiecare rol mă învaţă câte ceva despre mine sau despre nesiguranţele mele, de fapt, pentru că alea trebuie tratate sau puse în lumină.
Deci a face film are şi un rol terapeutic?
Toto Dumitrescu: Da. Ca şi plânsul.
Pe contul tău de Instagram apare şi o pisică. Şi pisicile sunt terapeutice.
Toto Dumitrescu: Da. Doar simplul fapt că e acolo îmi face bine.
Eşti un pisicar?
Toto Dumitrescu: Da. Îmi plac şi căţeii, îmi plac toate animalele. Dar pisica asta mi se pare specială.
E a ta?
Toto Dumitrescu: E a surorii mele. De fapt, cred că e a casei.
Cum este relaţia ta cu sora ta, Mayra? Ea fiind mai mică, te simţi protector faţă de ea?
Toto Dumitrescu: Nu neapărat, eu sunt mai libertin şi las oamenii să facă greşeli. Oricum, ea nu are curajul să facă greşelile alea care pot fi considerate periculoase. E mai cu picioarele pe pământ.
Te echilibrează?
Toto Dumitrescu: Nu chiar... Simt că încă stă ceva între noi.
Tu te-ai născut în Mexic. Ai şi trăit acolo?
Toto Dumitrescu: Nu, dar aş vrea. M-am născut acolo şi am cetăţenie mexicană, dar n-am ajuns nici să mă plimb pe acolo.
Acolo sunt cei mai mari bad boys.
Toto Dumitrescu: Acolo, chiar da!
Şi echipa „America Express” a avut cele mai mari probleme în Mexic.
Toto Dumitrescu: Sincer, mi-ar plăcea să merg într-o asemenea aventură, în primul rând pentru expunere şi apoi ca să mai schimb peisajul.
Ce partener ţi-ai alege, te-ai duce cu sora ta sau cu iubita ta?
Toto Dumitrescu: Nu, nu, în niciun caz, că nu e chiar de fete. M-aş duce cu un prieten sau cu un coleg de platou.
L-ai lua pe amicul tău, Vlad Gherman?
Toto Dumitrescu: 100%!
Nici el nu cred că ar lua-o pe soţia lui, Oana, cu el.
Toto Dumitrescu: Nu, nu cred. Deci Vlad, te sun! (râde)
Tu ai studiat Teatrul la Londra. Nu te bate gândul să-ţi faci şi un portofoliu internaţional?
Toto Dumitrescu: Ba da, dar e greu fără agent. Ar trebui să mă mut acolo, să am un capital – poate după un „America/Asia Express”. Acum nu-l am, pentru că nu sunt băiatul Letiţiei şi al lui Ilie, sunt pe cont propriu şi asta mă face să fiu mai fericit.
Tu ai jonglat şi cu postura de fotomodel.
Toto Dumitrescu: Da şi, uite, poate că şi ăsta ar putea fi biletul meu către Vest.
Ai primit vreo ofertă să fii imaginea unui brand?
Toto Dumitrescu: Mai demult. În ultima vreme, nu.
La 27 de ani, ce ai pe to do list?
Toto Dumitrescu: Aș vrea să fac şi muzică, şi în teatru m-aş simţi bine. Vreau să experimentez, să încerc. Poate chiar săptămâna asta.
Ai vreo propunere?
Toto Dumitrescu: O „cafea“, mai degrabă.
Joci într-un film care se numeşte „Norocoşii”. Tu te simţi norocos?
Toto Dumitrescu: Aș fi ipocrit să zic că nu. Sunt norocos în felul meu, aşa cum cred că toţi suntem norocoşi, fiecare în felul său.
Într-un interviu pe care tatăl tău l-a acordat revistei OK! anul trecut a spus că toţi copiii lui sunt frumoşi, dar tu străluceşti.
Toto Dumitrescu: O fi văzut el ceva…
Când ai simţit că l-ai făcut mândru?
Toto Dumitrescu: Cu fiecare reuşită. El e foarte orientat către partea de carieră şi consideră că este una dintre cele mai importante componente ale vieţii. Şi cred că, cu fiecare reuşită pe plan profesional, artistic, l-am făcut pe tata să se simtă mândru.
Ai avut în ţelul tău să-l depăşeşti, ca renume?
Toto Dumitrescu: Consider că singura competiţie este cea cu tine însuţi. Suntem atât de diferiţi! Eu aş fi vrut să fiu mai în umbra numelui, să fiu mai aproape de trunchi.
Culmea e că tu nu eşti nici fotbalist, nici microbist.
Toto Dumitrescu: Nu sunt. Îmi place să mă joc FIFA pe consolă…
Blasfemie, cum pe consolă? Pe iarbă!
Toto Dumitrescu: Exact! (râde)
Cum a fost să te uiţi tu la tatăl tău pe marele ecran şi să-l vezi în filmul „Hai, România! – Povestea Generaţiei de Aur”?
Toto Dumitrescu: A fost frumos, mi s-a părut tot contextul emoţionant. Nu ştiam amploarea nebuniei ăleia frumoase, pentru că nu am trăit-o. Şi abia după ce am văzut acele filmări dintr-o Piaţă a Universităţii plină de oameni, am înțeles totul. Erau nişte copii, la rândul lor, care s-au trezit în vortexul ăla, au ajuns în America în ’94… Erau superstaruri, ceea ce înainte nu exista în România. Şi talent pur.
Aştept să te văd şi pe tine superstar.
Toto Dumitrescu: Mie mi-e greu să văd şi dincolo de mâine.
E o vorbă care spune că, dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I planurile tale.
Toto Dumitrescu: O să vedem ce se întâmplă. O s-o iau pas cu pas, secundă de secundă. Poţi să-ţi spun sigur că, după interviul ăsta, planul e să fumez o ţigară. (râde)
FOTO: Sorin Stana; Stilist: Madena; Vestimentaţie: Review, Michael Kors, Hugo, magazin Peek&Cloppenburg.
