Interviu cu Alina Vidican şi Cristi Borcea: ”Am vărsat multe lacrimi, dar iubirea te ţine”

Mulţi se îndrăgostesc, puţini reuşesc să conserve sentimentul. Protagoniştii acestei poveşti ştiu să aibă grijă de dragostea lor de mai bine de 10 ani. S-au cunoscut în avion, într-o cursă de Timişoara, iar după câţiva ani, el i-a făcut cadou hotelul în care au băut prima cafea împreună. Era deja un bărbat îndrăgostit, iar ea, o femeie în

Iată cât de fericiţi susţineau că sunt Alina Vidican şi Cristi Borcea înainte ca scandalul cu Valentina Pelinel să izbucnească! OK! a stat de vorbă în exclusivitate cu cei doi în urmă cu doi ani!

S-au cunoscut în avion, într-o cursă de Timişoara, iar după câţiva ani, el i-a făcut cadou hotelul în care au băut pri­ma cafea împreună. Era deja un bărbat îndrăgostit, iar ea, o femeie în devenire, care învăţa ce sacrificii presupune o iubire in­terzisă. A vărsat multe lacrimi, dar nici una nu a împiedicat-o să-i dedice lui toată viaţa ei. Acum privesc în trei oceanul turcoaz, de la etajul 35 al unui apartament de lux din Miami. Şi se consi­deră împliniţi.

De ce se ajunge atât de greu la Cristi Borcea?

Cristi Pentru că am ieşit din viaţa publică şi nu mai vreau să vorbesc. E mai bine aşa. Sunt mai liniştit. M-am dedicat afacerilor. Le-am explicat frumos ziariştilor că nu mai doresc să apar. Nu răspund, mă protejez cât pot. Dar înţeleg că tre­buie să-şi facă meseria. Cum te-nţeleg şi pe tine… (zâmbeşte)

A mai fost vreun ziarist la dumneavoastră acasă?

Nu.

De când mă chinuiesc eu să fac acest interviu, aţi fost cu Alina în vreo trei vacanţe diferite…

Mergem în multe vacanţe, dar cel mai bine ne simţim în Miami. În ultimii trei-patru ani, am stat mai mult în America, din septembrie până în martie.

Ce vă place cel mai mult acolo?

Liniştea. Pot să fac ce vreau. Nu sunt urmă­rit, nu sunt monitorizat… Avem oceanul turcoaz, avem nisipul, care nu-i chiar alb, ca-n Insulele Virgine din Caraibe, dar e perfect.

E-adevărat că aţi fost anchetat de FBI?

Cristi Prostii! Nu am fost anchetat niciodată de FBI. Au fost prinşi cei care ne-au făcut probleme. Acolo, nu rămân cazuri nerezolvate.

S-au spus multe despre începuturile dvs.: c-aţi fost şofer, că i-aţi cărat pardesiul lui Dinu, c-aţi luat Bacalaureatul la 26 de ani…

Şi care-i problema?! Când am ajuns eu la Dinamo, aveam BMW ultimul tip. La 25 de ani.

Adică atunci când se zice că i-aţi cărat pardesiul lui Dinu?

Din plăcere i l-am cărat! Şi-acum i-l car, dacă mă-ntâlnesc cu ’nea Dinu.

Care credeţi că e cea mai importantă trăsătură de caracter a dvs.?

Perseverenţa. Nu renunţ niciodată. Am avut şi eu, ca orice om de afaceri, urcuşuri şi coborâşuri, dar nu mi-am pierdut niciodată încre­derea în mine şi asta mi-a dat putere să depăşesc orice hop. Mentalitatea de învingător am luat-o la 10 ani, de la juniori, din parcul Dinamo.

E-adevărat că, la 16 ani, v-aţi aruncat televizorul de la etaj?

Nu. Am plâns de ciudă c-a câştigat Stea­ua. Dar n-am spart televizorul. Locuiam într-un bloc de stelişti. Un bloc de militari. Fiecare apar­tament avea câte doi-trei copii. Erau doar două apartamente de dinamovişti. Mergeam pe stadi­oane împreună. I-am chinuit eu o perioadă, ’80- ’85, apoi m-au chinuit ei, în perioada ’85-’89.

Aveam mai multă linişte. Munceam două-trei ore, după care mă relaxam. Acum, mă prinde şi ora unu noaptea la birou. Dar satisfacţiile sunt mult mai mari.

Da.

Şi salariul unui muncitor de rând cât era?

Între 2500 şi 3500 de lei.

Ce făceaţi cu banii?

Schimbam maşina la două-trei luni. Mă dis­tram, mergeam la restaurante şi cam atât. Nu prea aveai ce să faci cu banii pe-atunci. M-a prins revo­luţia cu vreo 600 000 de lei în carcasa de la uşa de la maşină. Dădeam tapiţeria jos şi-acolo-i ascun­deam. Nu puteai să-i ţii în casă. Chiar n-aveai ce să faci cu banii. Nici să călătoreşti nu puteai. Cum s-a dat drumul, am plecat în Turcia. Apoi, în Italia, la Campionatul Mondial de Fotbal din ’90.

Care a fost cea mai păguboasă afacere a dvs. din toate timpurile?

Fabrica de mezeluri de la Alba-Iulia. Am intrat în business din cauza prietenului meu, Ţălnar, ca să nu-i ia casa. Am pierdut foarte mulţi bani în mai puţin de doi ani.

Cea mai profitabilă?

Afacerea cu butelii. Am vândut-o cu 26 de milioane de euro şi am cumpărat-o, după trei ani, cu 3 milioane.

Aşa şi-aşa. Ne pregătim de investiţie consis­tentă şi sper să le repunem pe picioare. Şi hote­lurile merg prost, judecând după cât am investit. Nu mai merge nimic în România. Din inconştienţă am făcut un împrumut la bancă de 35 de milioane de euro pentru a lua o societate cu peste 1 000 de angajaţi. Regret acum, dar n-am ce să fac. Trebuie să muncesc. A fost vândută de români la austrieci, iar eu am cumpărat-o înapoi.

Câţi angajaţi aveţi de toţi?

Peste 1 500.

Cine se ocupă de fast-food-ul din Miami în lipsa dumneavoastră?

Angajaţii.

Români?

Cristi Da.

Conduceţi Rolls-ul primit de la Gigi Becali?

O să-l duc în America. Că n-am unde să-l conduc aici.

Ce mai face Gigi?

Nimeni nu face bine acolo.

Care e cea mai mare extravaganţă pe care v-aţi permis-o?

Pentru sufleţelul meu?

Al dumneavoastră, al familiei…

Apartamentul din Miami, pe care l-am cumpărat în 2008.

Îl socotiţi o extravaganţă pentru că a fost scump sau pentru că aţi îndrăznit dvs. mult mutându-vă acolo?

N-a fost scump. A fost 600 000 de euro. Al doilea, cel de la etajul 35, a fost mai scump: 1,4 milioane. Recent, am primit 2,5 milioane de euro pe el şi nu l-am dat. Pentru că acolo mă simt bine. Avem piscină jos, sală, plajă, avem un view de 180 de grade, cu oceanul în faţă… E tot ce-ţi poţi dori.

Alina E cald, e romantic, e opusul a ceea ce pare. Cu mine, nu a fost niciodată rece, distant, imper­meabil. Mi-a arătat de la început latura lui afec­tivă.

S-a deschis greu?

Nu. M-a deschis greu. (

) Timp de şase luni, m-a tot invitat în oraşpână să ies cu el prima oară. Ne-am cunoscut în avion, într-o cursă spre Timişoara. Eu mă-ntorceam acasă de la Paris, cu escală la Bucureşti, el avea treabă la Timişoara. Am băut o cafea împreună, când am ajuns în Timişoara. Iar şase luni nu ne-am mai văzut. Aşa am considerat eu. Că un bărbat trebu­ie să lupte. Am vrut să văd dacă mă place cu ade­vărat. Aveam 19 ani. Eram copil. Nici să sărut nu ştiam bine. Cred c-am făcut-o din pură copilărie. Eu, când l-am cunoscut pe Cristi, nici nu purtam tocuri. Jucam baschet, făceam înot, aikido, eram mai sportivă. M-am maturizat şi am devenit fe­meie lângă el.

Alina Da. Iar în a doua săptămână, deja ne-am mutat împreună. Un an jumate, a fost totul nu­mai miere. Prima discuţie mai aprinsă am avut-o după un an jumate.

Trăiai cu frica că s-ar putea termina oricând sau aveai previziuni optimiste?

Alina Eu sunt foarte credincioasă. Când ai cre­dinţă, ai mai puţine frici. Când îl ai pe Iisus în suflet, ai mai puţine temeri în viaţă. Eram îndră­gostită, trăiam clipa. După ce îndrăgosteala se transformă în iubire, ca femeie, e important să ai grijă de dragoste.

Cum?

Prin bunătate, prin sacrificiu şi devota­ment. Şi bărbatul trebuie să aibă grijă, dar feme­ia dă primul exemplu.

Ce acte de devotament ai făcut pentru Cristi?

Lui Cristi i-am dăruit toată viaţa mea. De la 19 ani. Şi fac 30 la anul. Am trăit prin el, prin viaţa lui, de cînd ne-am cunoscut. Eu am trăit doar pentru el, nu am avut ambiţii să fac carieră, chiar dacă am terminat ASE-ul, iar ulterior mi-am făcut masterul în management şi marketing. La câţiva ani după ce ne-am stabilit împreună, Cristi a cumpărat pentru mine hotelul Boavista din Timişoara, locul unde am băut acea cafea împreună în ziua în care ne-am cunoscut. Mi l-a făcut cadou, iar eu m-am ocupat de el cum am ştiut mai bine. Nu l-am dezamăgit.

Am vărsat multe lacrimi, dar iubirea te ţine. Vrei să pleci, dar nu poţi. Simţi că nu mai ai aer.

N-ai plecat niciodată?

Am plecat în State. Dar m-am întors după o lună. Nu puteam trăi fără el. Practic, aceea a fost cea mai lungă perioadă în care am stat despărţiţi. În rest, în unsprezece ani de relaţie, noi n-am stat deloc despărţiţi. Plecăm şi-acum deseori în vacanţe doar noi doi, cred că avem o chimie ex­traordinară. Ne place mult să stăm unul cu altul, avem subiecte de discuţie comune, amândoi fa­cem sport, amândoi suntem gurmanzi, amându­rora ne place să stăm în pat, să ne uităm la filme, liniştiţi, nu ne plictisim niciodată. E-adevărat că am învăţat multe de la el. Să negociez, de exem­plu. Am aflat că totul e negociabil. El cred că a luat de la mine o doză de pozitivism.

Care a fost cel mai mare impas, cea mai grea perioadă din viaţa voastră de cuplu?

Când am rămas însărcinată, la 21 de ani. Şi am pierdut copilul în luna a cincea. Am sufe­rit foarte mult, cred că m-a marcat acel incident până l-am născut pe Alexandru, băieţelul nostru. Am zis că e un semn de la Dumnezeu că nu e bine ce facem, că trăim în păcat. Un an întreg am avut insomnii, adormeam numai cu Diazepam. Căzusem într-o depresie cruntă.

Cel mai frumos gest pe care l-a făcut Cristi pentru tine?

Căsătoria. M-a surprins. Nu m-aşteptam. Eu nu l-am presat niciodată, nu i-am dat deadli­ne, dar cred că mi-a văzut suferinţa şi-ntr-o zi, a venit la mine şi mi-a zis: „Gata, s-a terminat! Fa­cem nuntă. Anul ăsta ne căsătorim“. Că se vede cu mine pentru tot restul vieţii, îmi mai spusese, dar era prima oară când rostea cuvântul căsătorie. Se întâmpla chiar pe 1 aprilie 2011. A venit după mine în Miami, fără să anunţe. Eu credeam că e la meci, în România. Stăteam parcată la un semafor şi văd dintr-o dată, în oglindă, pe cineva care alerga cu un braţ mare de flori după mine. S-a apropiat de maşină şi mi-a spus: „Am venit pe neanunţate, să-ţi fac o surpriză, pentru că şi ceea ce va urma va fi o surpriză“. Şi-a fost. (

)

E-adevărat că pleca de-acasă cu trei zile mai devreme, pe motiv că merge în deplasare la câte un meci, dar ateriza la meciul respectiv cu elicopterul, chiar înainte să înceapă, numai ca să petreacă mai mult timp cu tine?

(

). Da. Cât a fost la Dinamo, n-am pierdut nici un meci. Mă uitam la toate meciuri­le. Nu poţi să ştii cât mă rugam să câştige Dina­mo. Pentru Cristi. Că eu nu eram microbistă. Am condus de la Nissa o dată 1600 km, singură, cu o singură oprire, la Timişoara, unde am băgat un Red Bull, ca să ajung la un meci Steaua-Dinamo. Măcar a câştigat Dinamo atunci… Nu mergeam neapărat pe stadion. Mai mult stăteam acasă, că trebuia să mă concentrez, să mă rog, mă durea capul. Şi după ce se termina meciul, mă mai du­rea juma’ de oră capul. Suferea îngrozitor Cristi când pierdea Dinamo un meci. Eu eram părtaşă de fiecare dată la suferinţa lui.

Eu îi spun că munceşte prea mult. Până acum era cu fotbalul, acum e cu afacerile. El îmi reproşează că sunt prea cicălitoare. Şi că vorbesc mult, ca mama. Câteodată îmi spune „Mai taci, Mariano!“ (

). Dar, după ce ne-am căsătorit şi ne-am mutat împreună, în două-trei luni, atât de frumos ne-am armonizat, că nu mai avem dis­cuţii esenţiale de cuplu. Îl înţeleg altfel, înţeleg cum îşi dozează timpul şi nu ne mai aprindem din nimicuri.

Care a fost cel mai frumos gest pe care l-a făcut Alina pentru dvs.?

Mi l-a dăruit pe Alexandru. Care e un băiat minunat. Nu plânge. Poartă ochelari de soare. As­cultă muzică clasică. Face cu mâna şi spune „Bye, bye!“ tuturor avioanelor care trec pe deasupra casei noastre. I-am luat o brăţară roşie, să nu se deoache, se uită la ea şi zice: „Nice!“. E energic, e pozitiv. Dimineaţa, până îţi bea Alina cafeaua, avem momentele noastre de tată-fiu.

După 10 ani de relaţie, care ar fi concluzia cea mai importantă pe care aţi tras-o despre cuplul vostru?

Că dragostea învinge totul. Dacă eşti pur şi sincer în sentimente, toate se rânduiesc.

Foto: Sorin Stana