INTERVIU Elena Gheorghe şi Marioara Man Gheorghe – „Elena a fost întotdeauna «copilul cu surprize»“

Mamă şi fiică, frumoase ca două surori şi apropiate ca două prietene. O poveste şi o legătură care ne emoţionează

Am profitat de faptul că le-am prins împreună pe Elena Gheorghe şi pe mama ei, cântăreaţa de muzică populară Marioara Man Gheorghe, ca să vedem dacă e într-adevăr aşa cum se spune: că seamănă ca două picături de apă. Aici, trebuie s-o recunoaştem, natura a lucrat frumos. Dar dincolo de această aparenţă, găsim şi aceeaşi feminitate şi candoare. Despre familie, schimbul de generaţii şi cum se transmite iubirea în cele ce urmează.

OK!: Doamna Gheorghe, aveţi două fete şi un băiat. Ce diferă la aceste situaţii: mamă de fată, mamă de băiat? Marioara Man Gheorghe: În primul rând, aş vrea să vă spun ce nu diferă niciodată: dragostea. Pe toţi îi iubesc mult, cu toată inima. Mi-am dorit mult să fiu mamă, Dumnezeu m-a binecuvântat să îmi împlinesc visul şi viaţa. Am trei copii, mai frumoşi, mai buni şi mai vrednici decât aş fi putut visa. Aşadar, îi iubesc la fel, dar când vine vorba de fiecare dintre ei, trebuie să îi iau... diferit; să îi ascult altfel, să îi ajut cu altfel de căi şi sfaturi. Sunt fraţi, dar sunt foarte diferiţi, şi fetele între ele, şi băiatul de fete. Au valori comune, au primit aceeaşi educaţie de acasă, dar personalităţile lor sunt diferite. Pe Costin l-am crescut să fie puternic, tandru, bun. Pe fete, le-am învăţat să ştie să asculte, să protejeze, să fie bune şi să îşi cultive blândeţea. Plus, bineînţeles, am altă complicitate cu ele când vine vorba de modă, machiaj, eleganţă şi feminitate. Dar pe toţi i-am învăţat să fie uniţi, unul pentru celălalt, curajoşi, curaţi, cu dragoste pentru bun şi bine şi pasiune pentru lucrul vrednic făcut.

De fiecare dată când realizez că sunt bunică şi că Elena e mamă, am mereu... emoţii. Nu-mi vine să cred că fata mea mică e acum mare, că e soţie, e la casa ei, că are viaţa în propriile mâini şi că e mamă de cinci ani deja. Cred că e o emoţie pe care o trăim toate mamele când realizăm că puii noştri au crescut şi mai mare mândrie decât să-i vedem că sunt buni şi construiesc frumos nu cred să fie în lumea asta.

Lumea s-a schimbat mult de când erau copiii mei mici, încerc să ţin pasul cu ea, dar cred că tot universul, lumea asta a copilăriei are nevoie de aceleaşi lucruri: de dragoste, de siguranţă, de joacă, de visare. Copiii mei ţin mult să le ofere nepoţilor mei tot ce au trăit ei când erau mici şi mie îmi place mult asta. Îi văd pe toţi trei că încearcă să combine tot ce ţine de lumea asta nouă, foarte agitată, mereu în schimbare, cu multă tehnologie şi altfel de oportunităţi, cu liniştea şi poezia copilăriei de acum 20 de ani. Nepoţii mei ştiu să sară coarda, ştiu ce e aia şotron, X şi 0, de-a v-aţi ascunselea. Eu zic că generaţia de copii de azi e foarte norocoasă, pentru că are acces şi la tot ce e nou (bine poderat, normal) şi la o poveste de ieri, pe care o „joacă“ împreună cu părinţii lor.

Elena a fost întotdeauna „copilul cu surprize“, i-a plăcut mult să ofere cadouri, de când era mică. Când era la grădiniţă, făcea cu mânuţele ei felicitări, mărţişoare din flori presate; când a crescut mai măricică şi a început să participe la concursuri de interpretare, punea bănuţi deoparte şi ţin minte că avea vreo 10 anişori când mi-a luat un set de perii de coafat din puşculiţa ei.

Ana, Marioara şi Elena Gheorghe

Elena e o fire foarte pasională şi trăieşte totul foarte intens, dar e şi foarte orgolioasă. A fost o adolescentă ambiţioasă, foarte decisă şi foarte... protectoare cu intimitatea ei. Nu prea îmi spunea multe despre ce simţea, dar o simţeam... Marea ei confidentă era Ana, sora ei – aşa e când ai două fete

, dar am avut grijă să aflu destule, fără să invadez şi să deranjez. Ştiu că şi-a trăit iubirea intens, dar liniştit, fără să-şi piardă capul. Elena simte multe, e foarte emoţională şi empatică, dar e şi foarte pragmatică şi prudentă.

Mama era mereu de partea noastră, da. Ne ţinea spatele, când voiam să mergem să dormim la o colegă sau la o aniversare, ea îl convingea pe tată, ea ştia cum să-l ia că să obţinem un „da“. Cu mine şi cu Ana nu a avut prea multe de „acoperit“, că avea grijă Costin să îi ţină timpul ocupat cu boacănele lui. (zâmbeşte) Era mezinul, juca fotbal de mic (în casă!) şi acolo era nevoie de mai multe poveşti convingătoare pentru tata, din partea tuturor.

Nu, pentru că nu am lăsat eu niciodată lucrurile să scape de sub control (sunt foarte pragamtică, „freak control“), aşa că nu ajungeam să fac lucruri de care chiar să îmi fie ruşine să le spun mamei. Cred că am fost ceea ce se numeşte copil „responsabil şi cuminte“. Ştii cum e? Ai mei au investit mult în mine şi în pasiunea mea şi am simţit mereu responsabilitatea să le împlinesc aşteptările, am simţit că am avut norocul să mă susţină în visul meu mare şi de aceea aveam mereu grijă să „nu scap boii“. Tot timpul am vrut să fie mândri de mine. Nu-i spuneam tot mamei, e drept, nu am avut tipul ăla de relaţie foarte deschisă cu ea, pentru că am avut-o pe Ana cu care dezbăteam şi „vânturam“ tot.

Nu, nu am niciun fel de regret. Tot ce am făcut mereu am făcut din inimă, tot ce am făcut ieri a fost pentru ceea ce sunt azi şi sunt mândră de ce am realizat. Am avut o copilărie fericită, am făcut ce am iubit, nu am ales muzică pentru că am fost împinsă de la spate, ci pentru că aşa am simţit. Pe măsură ce aveam succes şi câştigam concursuri, înţelegeam cât de bune sunt orele de la canto, drumurile pe care le făceam prin toată ţara că să cânt la concursuri şi nu vedeam nimic ca pe-un efort. Aşa era viaţa mea. Am trăit copilăria într-un mediu frumos, plin de muzică, arte, lucruri şi emoţii frumoase. Familia mea mare şi faptul că am avut fraţi mi-au dat echilibru şi am avut cu cine să împărtăşesc tot ce trăiam şi învăţăm.

Depinde foarte mult de perioada anului. La început de an suntem destul de mult împreună, după care încep concertele şi nu ne mai vedem aşa de des. Dar vorbim în fiecare zi la telefon, avem un grup de whatsup unde ne trimitem zilnic poze şi gânduri bune, oriunde am fi fiecare dintre noi – este şi Ana, care e în Austria, unde joacă soţul ei; e şi Costin, fratele nostru împreună cu Adriana, soţia lui şi micuţa Ema. Tehnologia asta e mare minune când ai familie mare, împărţită în toată lumea.

Ne place să ne bem cafeaua împreună şi să mai „punem ţara la cale“, când ne vedem toate trei e mare bucurie şi stăm ore bune să mai povestim ce nu am putut dezbate pe whatsup sau la telefon. Şi, dacă pentru mine şi pentru Ana facem shopping numai online, cu mama ne place să mai facem din când în când câte o şedinţă prin magazine, să îi luăm ce îi place ei şi să ne bucurăm de bucuria ei. Nu pierdem nicio ocazie să ne jucăm împreună cu mama cu cei mici, pentru că mama e educatoare şi mai învăţăm lucruri de la ea. Şi my guilty pleasure e să o coafez şi să o machiez pe mama – şi pe bunica, de câte ori o prind! Îmi place mult să fac asta (în altă viaţă cred că am fost hair stylist sau makeup artist. La manichiură nu mă bag!

Să ştiţi că nu cred despre mine că sunt o mare gospodină, îi las pe cei din casă să spună asta. Elenei îi place foarte mult ciulamaua pe care o fac şi de câte ori vreau să o atrag la mine acasă, îi dau un telefon şi îi spun că tocmai gătesc...o ciulama. Îi place şi mâncărica de cartofi cu murături şi spanacul pe care îl gătesc eu, după reţeta mamei mele. Şi toţi copiii mei se dau în vânt după griş sau orez cu lapte, desertul copilăriei lor.

Mi-ar plăcea enorm să am energia ei. Că să fiu sinceră, mama e mai plină de bucurie, mai cu chef pentru viaţă trăită din plin în fiecare secundă decât oricare dintre noi. E mai tânără ca niciodată, nu ştiu cum face că fiecare an care trece o întinereşte. Mi-ar plăcea să fiu exact aşa cum e ea: tânăra, activă, niciodată obosită, superpozitivă, mereu încrezătoare că orice se poate şi plină de dragoste pentru toţi oamenii din jurul ei.