Interviu exclusiv Adelina Chivu: „Eu vorbesc cu Cristi despre orice, mai mult decât cu prietenele mele”
Pe soţia lui Cristian Chivu o admiram de multă vreme pentru frumuseţea ei naturală, pentru discreţie, distincţie şi fineţe, iar acum am descoperit-o într-o discuţie de aproape o oră cu celelalte faţete ale personalităţii: cele de mamă şi parteneră de viaţă
Adelina şi Cristian Chivu, fostul căpitan al Naţionalei României cu o carieră internaţională remarcabilă în fotbal, au trecut prin pandemie aflându-se într-una dintre cele mai afectate zone: Milano, acolo unde el antrenează echipa de juniori a Inter Milano. Amintirile lor din perioada pandemică de vârf nu sunt tocmai plăcute şi vor stărui în mintea lor – iar pentru cei de aici care se plâng, Adelina Chivu mi-a spus fără echivoc: „În România a fost întotdeauna relaxare comparativ cu ce a fost aici”. Din fericire, însă, interviul exclusiv pe care ni l-a acordat s-a întâmplat chiar la începutul perioadei de relaxare care le-a permis să revină pentru o scurtă vizită în ţară, după o pauză de aproape doi ani. Aşa încât am descoperit-o pe Adelina cu bateriile încărcate de revenirea în România, bucurându-mă de relaxarea şi entuziasmul ei. Am vorbit aproape un ceas despre cum au reuşit să-şi construiască o familie atât de frumoasă departe de ţară, despre cum îşi împart rolurile în creşterea fiicelor lor, Natalia şi Anastasia, şi cum au depăşit perioadele dificile în care carabinierii nu le dădeau voie să iasă pe străzi. Iar discuţia aceasta sinceră e una care te convinge că imaginile lor frumoase de cuplu şi familie din social media sunt cât se poate de autentice – după 14 ani de relaţie!
Mă bucur să te aud, Adelina, după o scurtă vizită în ţară. Cum a fost revenirea după doi ani?
A fost destul de complicat şi vizita a fost scurtă, totul foarte concentrat, pentru am avut multe lucruri de rezolvat. S-a nimerit la fix pentru că era şi mama mea la Ana Aslan, îşi face tot felul de tratamente la centrul de geriatrie în fiecare an. Dar din păcate nu am putut s-o văd decât puţin prin gard. A fost destul de dificil, pentru că nu o mai văzusem în persoană cam de doi ani. Ea m-ar fi luat să mă pupe, eu am băgat mâna puţin printre gratiile porţii, ne-am mângâiat cu vârfurile degetelor, portarul se uita la noi stresat. Dar e normal, sunt reguli, regulile se execută, nu se comentează. Am stat puţin de vorbă prin poartă... Am revăzut şi câţiva prieteni pe care nu îi văzusem de multă vreme. Acum vom veni mai des, pentru că s-a mai relaxat situaţia. Bine, în România a fost tot timpul oricum mai relaxată situaţia decât aici, unde a fost groaznic...
Acum cum e acolo?
Acum este ok, s-au deschis restaurantele la exterior de vreo lună. La ora 11 trebuie să fim în casă, în rest e ok, nu mai sunt probleme. Dar eu vorbesc despre zona în care mă învârt eu, că Milano e foarte mare. Noi stăm foarte aproape de centrul oraşului. Şi în perioada de vârf a pandemiei erau o grămadă de poliţişti pe stradă, când coborai te trimiteau imediat în casă. Cineva pe Instagram îmi scria: „hai că nu e chiar aşa!” Şi asta discutam: poate în alte zone ale oraşului a fost altfel, dar în centru a fost nebunie. Când mă întreabă cineva despre cum a fost, eu mă refer strict la zona în care m-am învârtit eu.
Aţi pierdut prieteni sau cunoştinţe pe parcursul pandemiei?
Prieteni, nu. Dar cunoştinţe, da. Foarte multe cunoştinţe – părinţi, bunici ai unor oameni cunoscuţi, deci persoane mai în vârstă. Dincolo de asta, mi-a fost greu să stau doar în casă – dar mi-a fost greu să le văd şi pe fete stând în casă, pentru că eu deja când ştiam că se apropie weekendul, intram în trepidaţii, ce să fac, cum să mă organizez. Cristi oricum lucrează în weekenduri şi atunci eu eram singură cu ele şi le făceam program. În jurul oraşului, e o zonă foarte frumoasă, cu munte şi lac. Acolo ieşeam des – iar când nu am putut ieşi deloc din casă trei luni, a fost groaznic. Pentru că nici nu avem un balcon mare. Iar vecinii mai în vârstă din clădire ne-au rugat să nu ieşim nici în curte pentru că lor le e frică. Aşa că nici măcar în curte nu am putut ieşi. În schimb, ne-am luat un căţel în acea perioadă, care m-a făcut să mai uit de pandemie. Dacă nu era pandemia, Cristi n-ar fi luat niciodată căţel, nu ar fi fost de acord cu asta. Şi el şi fetele sunt alergici, dar am făcut un research şi am găsit un căţel analergic, care acum a devenit inima casei. Deci am rămas cu ceva foarte bun din pandemie. (râde)
Pentru Cristi cum a fost perioada, cum a resimţit presiunea?
El a fost foarte bine. Îi place la nebunie să stea în casă, să se uite la TV, la meciuri, să nu trebuiască să se trezească la o anumită oră. Dacă a avut o viaţă în care a fost mult pe drumuri, lui i-a prins foarte bine să fie cu noi, să facem diverse lucruri, să gătim... Tuturor le zice: „Mi-e mi-a plăcut maxim că am putut să stau acasă”. Cred că asta m-a ajutat şi pe mine să fiu mai bine.
Cu ocazia asta mi-ai răspuns şi la întrebarea: cum a fost să staţi non stop împreună? Pentru că unele cupluri au luat-o razna.
Dar eu ştiu şi reversul – cunosc oameni care nu au vrut să stea cu nimeni niciodată şi acum, după ce au stat singuri închişi în casă, sunt foarte deschişi să-şi găsească o relaţie de durată. Cristi ştia că mie nu-mi place să stau în casă, că mă plictisesc foarte uşor şi trebuie să am ceva de făcut şi atunci se concentra să mă ajute în sensul ăsta, îmi propunea diverse chestii. Dacă mă vedea supărată sau plictisită, imediat venea cu tablele: „Hai să te bat la table” (râde).
În perioada asta Cristi şi-a luat şi licenţa UEFA Pro.
Da, pe el l-a ajutat în sensul în care trebuia să facă cursurile pentru licenţa de antrenor şi făcea naveta la Florenţa pentru asta. Iar cu ocazia asta, le-a făcut pe toate online, s-a dus doar pentru examen la final şi a fost Ok. Pe lângă asta, el oricum antrena copiii şi juniorii la Inter Milano. Dar i-a prins bine pauza – el a fost cel mai fericit om pe care-l cunosc eu în pandemie.
Cu ce dorinţe te pregăteşti să ieşi din pandemia asta, Adelina? Mă gândesc la story-ul pe care tocmai l-ai postat pe Instagram – jocul cu pilulele magice pe care le-am alege în viaţă. Pilula pentru tinereţe, cea care îţi dă puterea de a citi gândurile oamenilor... Pe care ai alege-o, pentru că tu deja ai câştigat de la viaţă câteva pilule?
Eu fără îndoială aş alege pilula care să mă facă să mănânc şi să nu mă îngraş. Asta mi-ar plăcea foarte tare.
Acum vorbeşti şi în urma experienţei din pandemie, când ai stat acasă, lângă frigider?
Să ştii că m-am descurcat în pandemie, pentru că mi-am luat acasă greutăţi, am bandă de alergat, benzi de rezistenţă. Cred că nu voi mai merge la sală. Deci m-am antrenat. În plus, am ţinut o dietă cu soţul meu şi am slăbit mult amândoi. Bine, el slăbea văzând cu ochii, deşi avea mai puţină nevoie decât mine. (râde) Dar am făcut asta, pentru că ne luasem nişte obiceiuri: în fiecare seară, stăteam pe Facetime cu prietenii şi luam cina. Şi de multe ori poate n-am mai fi mâncat seara sau n-am fi băut neapărat un pahar de vin. Dar aşa, la vorbă, seară de seară, timp de trei luni cât am stat închişi în case, a început s-o ia din loc acul cântarului. Iar când am observat asta, am acţionat cu dieta şi a fost foarte bine în tandem cu Cristi, pentru că eu sunt pofiticioasă şi nu pot ţine dietă singură. Eu prefer să fac sport şi să nu ţin dietă. El, în schimb, se poate abţine, are acest antrenament de ani de zile: poţi mânca orice în faţa lui Cristi şi el nu se atinge. Eu nu sunt aşa, dar alături de el m-am ambiţionat şi am încheiat dieta arătând ca la 20 de ani amândoi. (râde)
Dar de-a lungul anilor nu mi s-a părut că te-ai luptat cu greutatea...
Nu, dimpotrivă. Doar că înainte de sarcini şi chiar şi după aceea vreo câţiva ani, nu am avut chiar nicio problemă. Eu până la 35 de ani nu am ţinut dietă şi nu am făcut niciun fel de sport. Ei, după această vârstă, metabolismul meu a devenit mai lent şi am observat că nu mai pot mânca chiar orice, oricât şi oricând. Aşa mi-am dat seama ce norocoasă fusesem şi nu realizasem. Dar altfel, nu pot spune că am probleme de greutate, nu am avut niciodată. Nu prea mănânc dulce. Dar cu pastele, cu pizza, cu prosecco aici e destul de complicat. (râde)
Mai e acolo şi pilula pentru a arăta cu 15 ani mai tânără. Pe asta nu o vrei? A început să-ţi fie teamă de trecerea timpului?
Nu e vorba de teamă, dar am început să resimt trecerea timpului, pentru că fetele mele deja sunt domnişoare şi văd diferenţa, e non stop la mine în casă. Dar nu aş da nimic din ce am acum doar pentru a fi mai tânără sau mai frumoasă. Acum mă concentrez să le formez pe ele – să se aranjeze, să fie îngrijite, decente, simple, fine... Pentru că din păcate anturajele şi social media pot atrage tinerele adolescente şi în zone care mie nu mi se par cele mai bune exemple.
Asta mi se pare cea mai mare provocare a părinţilor în ziua de azi. Şi legat de asta te admir pentru că tu promovezi o imagine foarte naturală pe social media.
Eu sinceră să fiu nu prea promovez nimic – în sensul că toată lumea îmi spune că ar trebui să postez mai des. Dar eu fac asta doar când am timp şi stare. Însă mă uit zilnic pe social media, am pe telefon chiar şi conturile fetelor. Eu le-am făcut dar nu sunt publice – de pe ele se urmăresc cu colegii de la şcoală şi prefer încă să ţin totul sub control. Să fiu un pic securistă (râde), că n-am de ales. Ştii cum e, cu toată încrederea şi prietenia, e bine ca mamele să mai aibă un back up, ca să fie liniştite până la capăt. Uite, în pandemie, am descoperit, de exemplu, că şi-au făcut conturi de TikTok. Nu şi le făcuseră de pe telefoane, pentru că nu aveau la vremea respectivă, le-am cumpărat telefoane prima dată abia de Crăciunul acesta care a trecut. Deci şi le-au făcut cumva de pe ipadurile de şcoală. Aşa că a trebuit să discutăm despre asta şi am discutat echilibrat, pentru că mie nu mi se pare nici că ei trebuie închişi total şi ţinuţi departe de lumea asta, fiindcă asta e lumea lor, în care vor trăi de acum încolo. Înainte de pandemie, aveau deja ipaduri şi aveam regula asta: dacă eram în avion, stăteam mai mult în maşină sau eram la restaurant şi nu erau alţi copii, puteau sta pe ipad. Dar acasă, nu. Însă în pandemie lucrurile s-au shimbat, stând mult în casă. Bine, depinde şi de copil. Cea mică, de exemplu, nici nu ştie unde îşi lasă telefonulşi ei îi place să facă orice altceva. Cea mare, în schimb, e disperată să stea pe telefon.Deci cu ea am avut mult de muncă pe tema asta. Am stat mult de vorbă. Pentru că trebuie să înţeleagă şi riscurile şi ce se poate întâmpla pe viitor dacă postezi ceva nepotrivit. Natalia are 12 ani, de exemplu, şi pentru mine e încă mică, dar ştiu fete care pe la 14-15 ani postează lucruri pe care sunt sigură că le vor regreta peste ani. E o provocare să-i faci să înţeleagă chestia asta, pentru că noi nu avem un exemplu legat de asta de la părinţii noştri, fiindcă nu exista asta pe vremea lor. Suntem pionieri în parenting online şi mi se pare ceva foarte complicat. Am încercat să vorbesc cu alţi părinţi. Dar eu am şi problema asta în Italia, că părinţii colegilor fetelor sunt mult mai mari decât mine. Pentru că în Italia până la 40 de ani foarte puţini au copii sau măcar se gândesc să facă un copil. Şi atunci eu când merg la şcoală sunt cu minim 15 ani mai tânără decât ceilalţi părinţi şi deja între noi există o diferenţă de mentalitate. Dar vreau să aud opinii din toate părţile pentru că nu avem o regulă care să ştim că funcţionează pentru că a fost testată. Şi atunci nu putem decât să încercăm diverse metode şi să vorbim foarte mult cu copiii.
Natalia şi Anastasia vorbesc bine româna?
Da, foarte bine, problemele le au doar puţin la scrierea cu diacritice. De-asta în pandemie le şi făcusem un fel de program care a funcşionat, cu ore de joacă, ore de italiană, ore de scriere în română, ele nefăcând română aici la şcoală la Milano. Eu nu sunt un pedagog excelent, dar am folosit şi nişte aplicaţii cre au dat rezultate. În plus, noi în casă vorbim în română, cu bunicii vorbesc la fel. Nu se pune problema: româna e limba principală, dar şi engleza, pentru că ele merg la o şcoală în limba engleză şi vorbesc până la 6 când vin acasă în engleză. Dar la noi sunt reguli. La masă, de exemplu, ele mai încep să vorbească în engleză între ele şi eu le zic: Nu, switch pe română. Şi îmi spun: Dar nu vorbeam cu tine, ci cu sora mea. Nu contează, când suntem toţi 4, nu vorbim în altă limba decât româna. Iar italiana au învăţat-o de la prieteni şi fac şi la şcoală câteva ore pe săptămână. Dar a fost un noroc să fim în Italia cu jobul lui Cristi pentru că ei au şcoala destul de asemănătoare cu cea românească, în sensul în care încă mai fac scrisul de mână, caligrafia, deci la fel ca sistemul nostru doar că în italiană. Iar asta cu scrisul de mână m-a încântat, pentru că mi-am dat seama destul de târziu că e o problemă pentru că la americani nu se face. Şi am fost la un hotel unde logoul hotelului era scris de mână şi fetele mele nu au reuşit atunci să citească. Erau încă mici, până în şase ani, ştiau să citească, dar nu au desluşit cuvântul respectiv. Şi atunci am început eu să le învăţ să facă literele mari de mână, iar ulterior, la orele de italiană, au făcut şi cu profesoara şi m-am liniştit.
Dintre tine şi Cristi care e părintele mai riguros şi care e cel mai tolerant?
Eu le cam fac toate mofturile. El îmi spune că nu e ok să le iau de toate, dar nu mă pot abţine. Pe de altă parte, el lipsind mai mult de acasă, nu prea are cum să fie prea sever cu ele. Deci cumva, eu sunt şi cea mai bună şi cea mai severă ca părinte. Dar în linii mari, el e mai sever legat de a nu le oferi absolut tot ce cer, ca să nu fie răsfăţate, deşi îşi calcă pe suflet des. (râde). Iar eu sunt mai severă legat de principii de viaţă, să se transforme în două femei cu principii, educate, acolo sunt eu poliţistul.
Îţi poţi da seama de la vârsta asta spre ce se îndreaptă Natalia şi Anastasia, ce talente au?
Eu am două fete la extreme din toate punctele de vedere, nu doar cu tehnologia – una e foarte cuminte, tăcută, spre tocilară (râde), nu mi-a făcut niciodată nicio problemă, nu am primit niciun mail de la şcoală. Ea deocamdată nu ştie ce ar vrea să se facă, dar îmi pune tot felul de întrebări, ca să înţeleagă meseriile. I-a plăcut deocamdată ideea de a fi medic. Dar nu se aruncă foarte uşor în declaraţii. Cea mică, în schimb, de când s-a născut a fost trouble maker, agitată. Acum ea vrea să se facă actriţă, exersează să plângă la comandă, îi place mult să se îmbrace frumos, e super-sociabilă, cu toată lumea se împrieteneşte în 5 minute. Nu că e a mea şi nici că ar fi neapărat o calitate asta, dar nu prea am văzut în anturaj copii ca ea, atât de băgăcioşi şi insistenţi. (râde)
Latura asta expansivă nu pare să o fi luat nici de la tine, nici de la Cristi, pentru că voi sunteţi foarte discreţi.
Asta zicem şi noi. Poate să fi moştenit de la vreun străbunic asta, că nici bunicii nu sunt aşa. Deci de la cineva pe care nu-l cunoaştem. (râde) Ea fizic, seamănă cu mine. Pare clona mea când eram eu mică. Dar caracterial e un Scorpion ca la carte. Şi Cristi e Scorpion, dar el nu are legătură cu zodia. Cea mare seamănă cu Cristi şi fizic, şi caracterial foarte mult.
Tu şi Cristi aveţi 13 ani de mariaj şi 14 de relaţie. Şi mă uit la postările lui – remarc că evidenţiază termeni ca încredere şi prietenie. Spune că eşti prietena lui cea mai bună. Iar asta mi se pare marele truc de reuşit într-un cuplu.
Pe noi asta ne defineşte dintotdeauna – şi datorită faptului că am fost plecaţi singuri departe de prieteni şi familiile noastre şi am stat noi doi împreună atât de mulţi ani. Nu că nu am avea prieteni aici. Dar la început, cînd noi ne-am căsătorit, el s-a mutat din Roma în Milano şi eu din Bucureşti în Milano, deci ne-am trezit noi doi singuri într-un oraş pe care nu-l cunoşteam şi unde nu cunoşteam pe nimeni – iar prietenia a fost fundamentul relaţiei noastre. Aşa a început, aşa a şi continuat. Adică eu lui îi povestesc toate prostiile, nici n-are chef uneori să le asculte, vorbesc cu el mai mult decât vorbesc cu prietenele mele. El la fel îmi povesteşte mie tot – sunt expertă în tehnici de joc, ştiu toate accidentările de la stadion. Lucruri pe care le-ar vorbi cu un prieten de-al lui eu le ştiu pentru că le vorbeşte cu mine. La început nu era el foarte comunicativ, dar aici pot să-mi asum acest lucru, că l-am făcut să fie foarte comunicativ cu mine. În rest, cu alţii, nu am reuşit să-l fac să fie aşa, dar cu mine este şi asta e bine.
Vă marcaţi în continuare aniversările?
Da. Noi în fiecare an avem o vacanţă singuri, doar noi doi. Anul trecut, evident nu am reuşit cu pandemia. Am plecat trei săptămâni în Puglia cu fetele şi s-a nimerit să fim acolo de aniversare. Dar de obicei o aniversăm noi doi singuri sau cu prietenii printr-o vacanţă în care mergem fără copii. Ne-am ţinut an de an de regula asta şi mă bucur foarte tare că abia aşteptăm amândoi perioada aia. Chiar ieri ne organizam cum să facem şi unde să mergem – trebuie să lăsăm copiii, dar acum avem şi căţelul – iar pentru el trebuie să găsim o linie de avion care să îl accepte. E puţin mai complicată gestionarea situaţiei, dar ne descurcăm.
Cum te-ai raportat tu la Milano – ţi-a plăcut de la început oraşul sau te-ai împrietenit pe parcurs cu el?
Nu mi-a plăcut de la început. Am avut şi o perioadă foarte ciudată în care nu eram adaptată aici, dar nu mai eram adaptată nici în ţară. După vreo 5-6 ani am avut perioada asta foarte stranie. Şi greu am depăşit-o. Plecam des la Bucureşti pentru că nu mai voiam să stau aici. Deşi învăţasem limba, nu reuşeam să merg într-un grup şi să mă simt bine. Ştii când te întâlneşti cu prietenii şi asculţi melodii vechi pe care toată lumea le ştie şi se distrează? Ei, aşa eram eu în contextul din Milano, cu muzică italienească veche, toată lumea o cânta, iar eu stăteam şi mă uitam, neavând habar, nu ştiam melodiile acelea sau nu înţelegeam anumite glume pentru care trebuie să fii născut în locul respectiv ca să le prinzi. Nu eram complet adaptată. Nu sunt nici acum, dar atunci eram şi mai puţin. Nici nu vorbeam excelent italiana pentru că eu toată perioada de început cu copiii am avut două prietene românce la Milano. Am stat cu ele mai mult, aşa că vorbeam italiana doar la supermarket şi dacă mergeam la sala de sport. Deci refuzam eu să intru prea mult în contact cu cultura or, pentru că stăteam cu valiza la uşă, aşteptând următoarea vizită în ţară. Nu se ştia atunci dacă mai rămânem încă un an aici sau ce ne rezerva viitorul. Şi atunci nu am încercat efectiv să mă adaptez foarte bine. Pe de altă parte, când mă duceam în ţară, după două săptămâni, nu mă mai simţeam confortabil nici acolo. Relaţiile de prietenie se diluaseră. Mă duceam cu prieteni de-ai mei foarte buni din copilărie la masă şi aveam momente în care ne uitam unii la alţii şi nu aveam subiecte în comun de discuţie. Erau relaţii care nu erau întreţinute prin prezenţa fizică. Acea perioadă eu am resimţit-o cel mai greu, pentru că nu mă simţeam adaptată niciunde.
Cum ai depăşit-o?
A trebuit să ne gândim foarte bine ce vrem să facem şi m-am relaxat eu, în primul rând, pentru că legat de meseria lui Cristi nu se poate şti niciodată ce urmează. De-asta, de fapt, nu m-am angajat niciunde, pentru că nu ştiam ce urmează. Dar altfel nu m-am gândit niciodată nici măcar să-mi fac eu ceva al meu singură, pentru că poate mâine trebuie să mă mut şi atunci ce fac: renunţ la totul, iau iar totul de la zero? Am încercat să găsesc lucruri care că-mi dea libertate de mişcare, dar din păcate nu-s vreun geniu online. Am făcut un master în marketing ponline, dar asta nu înseamnă să fii geniu. Soluţia de mijloc a fost să mă implic în tot felul de proiecte cu prieteni pe perioade de doi-trei-patru ani, pentru că după ce au crescut fetele mi-am dorit să am o activitate. Iar eu nu sunt genul de femeie care îşi consumă timpul la coafor şi SPA. Nu îmi place să-mi atingă altcineva părul, că mă gâdil. (râde) Plus că mă plictisesc să stau pe scaun la coafor. Eu mi le fac singură pe toate, şi unghii, şi păr... Acum toate aceste căutări şi gânduri legat de precoupările mele s-au aşezat altfel cu trecerea timpului şi odată cu vârsta. Chiar vorbeam cu o prietenă cât de bine e să ai creier matur. (râde) Efectiv parcă s-a luat o ceaţă de pe gânduri. Nu ştiu cât ţine perioada asta, dar eu una o ador. Mi-aş fi dorit s-o am de pe la 20 de ani, să înţeleg atât de bine anumite lucruri şi să mă stresez atât de puţin pentru altele. Să-mi pese mai puţin de nişte nimicuri. Este genial să îmbătrâneşti, din acest punct de vedere. Ar fi bine dacă ne-am opri în jurul unei anumite vârste. (râde) Dar din păcate nu se poate şi trebuie să ne bucurăm cât putem de luciditatea asta superbă.
Dar ştiu că te ocupai de un brand de îmbrăcăminte, Ianua Clothing...
Eu eram asociată în acest business, dar am vândut brandul înainte de pandemie în Portugalia. Deci proiectul nu mai este de actualitate şi din păcate nu mai merg la showroom în fiecare zi. A fost o situaţie destul de grea pentru branduri, dar eu am avut noroc cumva şi ne-am descurcat bine, pentru că a apărut propunerea de a fi cumpărat înainte de a veni tragedia asta mondială.
Dar vreodată în aceşti ani ţi-a fost dor de televiziune?
Nu ştiu dacă mi-a fost dor, pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată să fiu în atenţia lumii, asta atrage simpatii deopotrivă cu antipatii şi răutăţi. Am preferat să stau deoparte nu neapărat că sunt mai sensibilă, dar e foarte bine să fii lăsat în pace şi să-ţi trăieşti viaţa cum vrei tu, fără să-şi dea toată lumea cu părerea. Din televiziune, în schimb, mi-a lipsit foarte mult ambientul: să lucrezi într-o redacţie de 200 de oameni, cu care te vezi zilnic şi stai la poveşti. Asta, da. Partea care pare glamour nu mi-a lipsit, mai mult cea din spate.
Cum vezi acum revenirea la normal şi ce lasă pandemia asta în tine? La început, s-a vorbit că nu vom mai fi la fel, acum nu mai suntem aşa convinşi de asta...
Din păcate, asta cred şi eu. Oamenii au, într-un fel, norocul de-a uita foarte repede. Şi atunci sunt sigură că peste doi-trei ani totul va fi normal, aşa cum a fost. Pentru că noi uităm. Eu nu ştiu să zic dacă m-am schimbat cu ceva. Poate că de-acum, când îmi va zice soţul meu: „Hai să mergem la anul la nu ştiu ce concert, că n-am chef acum”, o să-i zic: „Ba hai acum! Că mâine nu ştim ce va fi!”. Pandemia a fost o dovadă clară că ni se poate întâmpla orice şi oricând. Şi atunci e bine să trăieşti ce ai de trăit la momentul oportun. Foto: arhiva personală, Getty Images
