Lucian Viziru, despre viaţa în Germania, în plin lockdown: “Eu nu pot antrena, căci sălile de tenis sunt închise, dar soţia mea, de profesie nutriţionist, îşi ţine consultaţiile online!”
Mutat de aproape şapte ani în Germania, alături de soţia sa, Ema, şi de fiul lor, Mihai, Lucian Viziru (44) este un alt om.
Mai modest, mai puţin pretenţios şi fără nicio umbră de regret pentru viaţa lui de dinainte, în lumina reflectoarelor. În Germania, Lucian s-a întors la prima lui dragoste, tenisul de performanţă, profesând ca antrenor, chiar dacă pandemia îl ţine, deocamdată, pe tuşă. Despre situaţia din Germania în plină carantină instituţionalizată şi despre existenţa familiei Viziru în această ţară adoptivă ne-a vorbit Lucian, în exlusivitate, în interviul de mai jos.
Vă găsesc în plin lockdown în Germania, acolo unde locuieşţi alături de soţie şi băiatul vostru. Cum este situaţia acolo, cât de dure sunt restricţiile?
Lucian În landul nostru, sunt destul de dure. Nu este deschis nimic cu excepţia magazinelor esenţiale (farmacii, supermarket, benzinării, bănci). Teoretic, nu ai voie să ieşi din casă decât cu un motiv întemeiat. Mers la serviciu, spital, alergat sau şi plimbat câinele etc. La ora 20:00 se da stingerea. Masca este obligatorie în toate spaţiile închise, iar în exterior doar acolo unde nu se poate păstra distanţarea socială de 1,5 m (pieţe, parcuri etc). Întâlnirile sunt limitate la o singură persoană din afara familiei. Copiii sub 14 ani nu se socotesc. Şi toate acestea la o rată de incidenţa de 1/1000, da? Nu ca în Bucureşti, de 7/1000, şi lumea vrea mall-uri şi gym-uri.
Pentru cei care nu ştiu toate amănuntele astea: de câţi ani te-ai mutat în Germania şi în ce localitate v-aţi stabilit?
De aproape 7 ani. Am avut o mică rătăcire de un an, în care ne am întors în România, dar din păcate nu a fost aşa cum mi-am dorit. Locuim în Wuerzburg, este oraş universitar, pe malul Main-ului. Are una din cele mai bune şcoli de muzică din Europa, iar Mihai face pian de la trei ani.
V-aţi cumpărat casă acolo sau plănuiţi s-o faceţi?
Nu, nu deţinem proprietăţi nici în Germania, nici în România. Contravine ideii noastre de libertate.
Mai lucrezi ca antrenor de tenis? Cum merge treaba acum, în pandemie?
Da, profesez în continuare ca antrenor ATP, dar din păcate, în această perioadă, sălile de tenis sunt închise. Afară este permis, dar sunt doar 6 grade deocamdată.
Cum ţi-a schimbat pandemia existenţa din Germania? Asta dacă ţi-a schimbat-o într-un fel... Dar Emei, soţia ta?
Îţi dai seama că ne-a afectat, ne-a scos din ritm, şi pe noi, şi pe Mihai. Mai ales că aici lockdownul e foarte stric şi durează de la sfârşitul lui octombrie. Aşa cum ţi-am spuns, eu nu pot antrena în perioada asta. În schimb, stau mai mult cu fii-miu, mănânc mai sănătos, mă plimb cu bicicletă, nu-i chiar rău. Pe Ema, cel puţin din punct de vedere profesional, nu a afectat-o lockdownul. Ea fiind nutriţionist certificat în Veganism, îşi poate ţine consultaţiile şi online.
Ce părere ai despre vaccinul anti-Covid? Îl vei face sau preferi să mai aştepţi?
Cu siguranţa îl vom face atunci când ne va veni rândul. Populaţia Germaniei este una foarte îmbătrânită, unde mai adaugi şi faptul că e stat federal (deciziile se iau mult mai greu), aici nu s-a ajuns cu vaccinarea nici la cei de 70 de ani. Şi mai suntem şi vreo 60 de milioane de adulţi. Normal că mă vaccinez. Nu ai cum să refuzi singura speranţă către o întoarcere cât mai rapidă la normalitate. Unde mai pui faptul că toate geniile lumii au lucrat împreună la acest vaccin, iar eu să-l refuz? Nicicând omenirea nu a avut un leac atât de rapid împotriva unei pandemii. Mă bucur că sunt contemporan cu aceşti oameni şi cu excelenţa medicinii, mi s-ar părea o lipsă crasă de respect la adresa muncii lor dacă aş refuză vaccinul.
Când ai fost ultima dată în ţară? Ţi-e dor de rude, de prietenii din România?
Acum aproape patru ani. Mi-e dor, cum să nu îmi fie, dar în august, dacă ne ajută Dumnezeu, venim în România.
Cum este să trăieşţi printre nemţi şi să lucrezi cu ei? Au o notorietate de oameni rigizi...
Societatea lor este rigidă şi foarte clar structurată. Ei ca oameni sunt chiar plăcuţi, beau, dansează, se plimbă, iubesc, ca toţi oamenii. Sobrietatea lor ca naţie derivă din faptul că nu suportă obscenitatea etalării luxului şi a statutului social şi refuză cu încrâncenare blig-blingurile. Poate de asta sunt percepuţi ca fiind ciudaţi. Rigizi nu sunt decât în aparenţă, sunt foarte meticuloşi, serioşi şi respectă regulile.
Mihai, băiatul vostru, bănuiesc că vorbeşte perfect germană. Şi-a făcut prieteni acolo, s-a acomodat mai uşor decât voi?
Da, Mihai vorbeşte germana la fel ca ei, dar are note mai mari la engleză. Prieteni şi-a făcut repede, în general de la şcoală, handbal, tenis. A, şi mai nou din online (Minecraft, Fortnite etc). De acomodat ne-am acomodat cu toţii destul de uşor pentru că noi asta am căutat: civilizaţie. Fără măşini parcate pe trotuar, fără Armani pe tricou la 7 ani, fără Jeep-an în poarta şcolii, fără câini comunitari, dar cu piste de biciclete, autostrăzi, linişte, aer curat, sunt multe... Evident că sunt şi multe chestii care nu ne plac, dar, una peste alta, ne dă cu plus.
De ce ţi-este cel mai dor din existenţa ta dinainte, din România?
Sincer? Mi-e dor să mă joc de-a actoria, mi-e dor de un studio de înregistrări, dar mi se face dor doar dacă mă întrebi, pentru că, de curând, am văzut că pot avea aproape aceeaşi satisfacţie şi în mediul online pe TikTok sau Youtube (Familia Viziru sau Lucian Viziru oficial), unde postez zilnic. Asta şi datorită faptului că momentan nu pot munci din cauza pandemiei.
