Tilly Niculae: „Radu s-a născut cu intoleranţă genetică la lactoză şi mereu trebuie să fiu atentă la ce-i ofer“

De când i s-a născut și băiețelul, dragostea ei de mamă se împarte la doi şi provocările sunt duble. Dar și bucuriile sunt de două ori mai mari!

Ne-am reîntâlnit cu Tily Niculae după doi ani de pandemie, când în ecuaţie a apărut şi Răducu, fratele mai mic al Sofiei. Un băieţel curios, căruia îi place să exploreze şi care ar da iama în markerele surorii lui mai mari, dacă n-ar fi „limitele teritoriale“ impuse de Sofia, ajunsă acum la vârsta preadolescenţei. Pe Tily, însă, am regăsit-o neschimbată, plină de energie şi hotărâtă să revină în actorie, chiar dacă „mămiceala“ îi ocupă încă mare parte din timp.

OK!: Ultima oară când ne-am văzut, făceam shootingul cu tine însărcinată, chiar înainte să dea pandemia.
Tily: Da, aşa e. Şi-ţi mărturiseam că voi avea un băieţel, lucru pe care eu îl ştiam de la 9 săptămâni, pentru că-i făcusem testele genetice.

Cum e cu un băiat în casă?
Foarte frumos. Nu mi-am pus niciodată problema cum o să-mi împart dragostea între el şi Sofia sau că n-o să ştiu să mă comport cu un băiat, având atâta timp o fată.

El e din generaţia de copii născută în pandemie.
Da, Răducu este printre primii copii născuţi în pandemie. Urma să se nască pe 26 martie, iar pe 23-24 s-a instituit starea de urgenţă şi a început nebunia din spitale. Nu intra nimeni în salon, am încercat să limitez cât de mult contactul cu personalul medical (eu am vrut asta) și să mă descurc singură după cezariană. Trăgeam pătuțul copilului cu laba piciorului pentru a putea să-l iau în brațe sau să-l pun la sân…

Pare de film şi o să fie o foarte bună poveste când va fi mare.
O să fie. Am simţit că ni s-a luat ceva atât de frumos, la nivel de emoţie împărtăşită cu familia. Slavă Cerului că există tehnologia, Facetime-ul şi video call-urile, care au funcţionat. Însă atingerile și îmbrățișările tot au lipsit. Sofia îşi proiectase atât de mult că va veni la spital, că-şi va ţine în braţe frăţiorul… Asta m-a terminat emoţional! Dar după toate, îmi rămâne vie amintirea când am venit cu Radu acasă și ea mă aștepta la scara blocului, împreună cu părinții mei, țopăind de fericire.

Sunt lucruri care o să-ţi tot revină în minte şi cred că ei au fost afectați de imaginea adulţilor purtând mască.
Radu cred că nu înţelege de ce nu mai purtăm măşti. Iar Sofia, clar, a fost afectată. Cu trei luni înainte de pandemie, o mutasem de la şcoala la care era, ca să fie mai aproape de casă, şi s-a trezit, dintr-odată, şi cu colegi noi, şi în online, cu un gadget în faţă – ea, care avea voie, până atunci, doar 15 minute pe tabletă sau pe telefon! De soţul meu nu mai zic, că el e contabil şi la noi în casă erau maldăre de acte, până la jumătatea peretelui din bucătărie, iar la televizor ne anunţau că „virusul se pune pe orice, nu puneţi mâna pe hârtii“. A fost ceva deosebit! Dar, până la urmă, niciunul dintre noi nu s-a îmbolnăvit atunci, nu a ajuns la spital şi nici nu am pierdut pe nimeni, ceea ce e cel mai important.

Cum s-a adaptat Sofia cu un bebeluş în casă?
Ea şi-a dorit foarte mult un frăţior, iar Radu a venit într-un moment în care Sofia avea nevoie şi de un alt focus în afara şcolii şi a temelor, care se desfăşurau doar online şi nu avea parte de socializare cu colegii. Acum Sofia e mare, trece în clasa a V-a, are activităţile ei, dar relaţionează bine cu el, îl iubeşte foarte mult – deşi în unele momente nu pare (râde). Ce să-i faci, este în perioada de preadolescenţă! Important este că nu este geloasă pe Radu, pentru că am avut grijă să am timpul meu cu ea sau al lui Dragoş cu ea – mai ales acum, când simte nevoia de-a fi cu tatăl ei mai mult decât cu mine.

Cu ce eşti strictă?
Cu bunul simţ. Ţin la asta extraordinar de mult. Cu amândoi copiii mei sunt strictă. Când depăşesc o anumită limită, intervin. Cu restul nu sunt strictă, înţeleg că mai greşim, mai învăţăm, e omeneşte.

Ai fost vreodată „momzilla“?
(râde) Da, sunt momzilla de multe ori, când văd lucruri împrăştiate sau dezordine în dulap. Nu e neapărat o supărare pe ei, ci o frustrare de-a mea, că trebuie să pierd timpul făcând încă o dată acelaşi lucru. Dar îmi cer şi iertare de multe ori.

Ce e cel mai solicitant acum pentru tine?
Alimentaţia lui Radu, care m-a epuizat psihic. El s-a născut cu intoleranţă genetică la lactoză şi mereu trebuie să fiu atentă la ce-i ofer, ba mai mult, corpul lui nu poate fi încărcat cu histamină, fiindcă are reacții, ceea ce înseamnă că, de exemplu, o banală de banană nu-i pot oferi zilnic, masa trebuie să fie proaspătă de fiecare dată (adică gătită în ziua respectivă sau la minut). Iar la toate acestea se adaugă şi preferințele mofturoase ale Sofiei. Dacă el mănâncă ceva, nu mănâncă ea, dacă el are voie ceva, nu dorește ea și invers. Practic, în toată perioada, lumea vedea pe Instagram cât gătesc.

Cum ai timp şi pentru doi copii, şi de Instagram, şi pentru proiectele tale?
N-am. Şi am impresia că oricine face mai mult decât fac eu. (râde) Uite, zilele trecute, am participat la un eveniment, după mult timp, şi o persoană (destul de importantă) mi-a spus: „Tily, eu nu ştiu cum de ţi-ai păstrat energia. Eşti de ani de zile neschimbată şi mi se pare că misiunea ta nu s-a încheiat“. Şi am plecat cu lacrimi în ochi, pentru că, după perioada asta în care faci numai „mămiceală“, cineva te vede la fel, cu forţa aia pe care o aveam înainte în mine.

Dar tu sigur faci mai mult decât doar „mămiceală“.
Au fost şi sunt campaniile din online, care practic m-au menţinut pe linia de plutire, la nivel de creaţie. Dacă mi se lua şi asta, muream încet şi sigur. (râde) Foarte mulţi artişti au căzut în depresie. Norocul meu a fost că eu niciodată nu am fost genul care să-mi doresc să apar cu orice preţ, dar am avut norocul să fiu căutată.

Ai prezentat şi emisiunea lui Măruţă...
Da. Când m-au sunat să-mi spună „Hai, îmbracă-te şi vino, te rog, că Măruţă are Covid şi trebuie să susţii emisia“ mi s-a părut un mare gest de încredere să-mi dea cineva pe mână o emisie live, cu audienţă mare, a unui om care este de ani de zile pe post. A fost mai mult decât flatant. Şi toate lucrurile astea au mai pus câte o cărămidă la încrederea în mine, pe care de multe ori, sincer, mi-o pierd.

Şi asta nu-ţi dă idei?
Ba da. De exemplu, pregătesc o carte despre copiii cu intoleranţă genetică la lactoză, cum este Radu. Când găseşti puţin suport de la cineva trecut prin asta şi care poate să-ţi traducă problema medicală în termeni pe înţeles, deja nu mai ai grijile prin care am trecut eu: selecţia alimentelor, ce meniu îi fac… Şi, aşa cum am făcut cartea la Sofia, gândind singură o caravană de 3.600 de kilometri în toată ţara, ocupându-mă singură de parteneriate, deschizându-mi uşi şi ajungând cu cartea sold-out, aşa voi face şi acum. După care mi-e dor de scenă… Încă mă întâlnesc cu oameni care-mi spun că se uită şi acum la serialul „La Bloc“, care e difuzat în reluare, şi nu-mi vine să cred că există încă un public dedicat, care practic a crescut odată cu mine şi e acum de vârsta mea. Bine, nu cred că m-aş mai întoarce la filmări de 18 ore pe zi, cum se întâmpla când nu aveam copii. Mi-aş dori să fac teatru independent, care îmi permite să fiu prezentă şi în viaţa copiilor mei. Am un proiect, repetiţiile au început anul trecut, dar n-am fost pregătită, pentru că nu aveam cu cine să-l las pe Radu. Acum, că a intrat la grădiniţă, îmi va fi mai uşor.

Cine ştie? Poate prinzi vreun alt serial, vreo producţie Netflix…
Sună bine, dar sunt chestii diferite. Noi, când am făcut „La Bloc“, nu aveam promovarea atât de mare, cum e acum. Promovarea noastră era că eram în prime-time, zi de zi. Nu exista nici concurenţă, nu exista nici online. Cât despre ce spui tu, nu e că n-aş vrea să se întâmple, dar vreau să fiu şi realistă. Am lucrat la singurul meu lungmetraj, „Contratimp“, regizat de Jesus del Cerro, iar propunerea a venit aşa: „Eşti ultima actriţă pe care am sunat-o. Deci ai face bine să iei castingul, că noi nu mai avem nervi să căutăm“. Dacă n-aş fi fost echilibrată emoţional, cum aş fi putut să iau replica asta? Am luat rolul principal, am jucat cu Dragoş Bucur şi cu Andi Vasluianu, pentru prima oară în viaţa mea am avut şi rulota mea – eu care, când filmam pentru „La Bloc“, mă schimbam cu alţi 20 într-o rulotă sau chiar pe stradă, că trebuia să accepţi că nu e buget, aia e. Aşa te cresc şi în facultate, că tot s-a discutat la Uniter… Sunt multe lucruri adevărate acolo.

Ai şi tu ceva de zis?
Nu am nimic de zis, pentru că am fost o persoană extrem de echilibrată şi de puternică, încât nu aveam cum să dau curs la aşa ceva. Dar dacă nu ştii să reacţionezi, eşti victimă sigură. Cu atât mai mult dacă nu ai pe nimeni. Eu am considerat întotdeauna că ce e al meu e pus deoparte, nu trebuie să ieşim la cafele sau să ne împrietenim mai mult decât este cazul. Glumițe, închizi ochii la anumite reacții...

Dar pe reality show-uri de ce nu ai intrat?
Mi s-a propus să apar şi ştiu că aş fi fost spumoasă şi că aş fi făcut audienţă, dar nu m-am băgat, pentru că n-am de ce să împărtăşesc din viaţa mea. Şi nici sumele nu erau extraordinar de mari încât să spun da, merită să fac un sacrificiu. Doar ca să-mi plătesc nişte facturi, nu, mulţumesc, ne descurcăm. Şi nu m-a interesat niciodată să apar doar ca „să mai audă lumea de mine“.

Tu ai dat din timpul şi energia ta şi refugiaţilor ucraineni, din primele valuri care ne treceau graniţa.
Da, am plecat la Vama Isaccea pentru că simţeam nevoia să ajut. Am stat trei zile şi trei nopţi în frig, ajutând, făcând biberoane cu lapte… Dar ce n-am făcut! Am descoperit nişte oameni fabuloşi printre voluntari, în urma apelului meu pe Instagram, şi admir forţa lor de-a se mobiliza.

Mai ai contact cu cineva întâlnit atunci?
Da. Ţin legătura şi cu persoanele pe care le-am ajutat să plece în Olanda.

O lege universală spune că, din ce dai, ţi se întoarce. Ţi s-a întors?
De fiecare dată! Dar nu acesta a fost motivul pentru care am făcut-o. Universul oricum lucrează. Eu am făcut asta pentru că toată viaţa mea am întâlnit oameni care mi-au oferit ajutor necondiţionat. Şi pentru că, toată copilăria mea, noi am fost ajutaţi de cineva care ne oferea haine, situaţia noastră fiind una modestă. Mi-aduc aminte bucuria aia când primeam haine – purtate de altcineva, dar haine curate – pentru că era ceva nou pentru mine, iar eu n-am cum să mă uit şi să nu-mi pese. Asta o învăţ şi pe Sofia, că din preaplinul nostru trebuie să dăm, să nu ţinem pentru noi.

foto Sorin Stana; locaţie: Mulţumim grădiniţei „Riţa Veveriţa“, str. Intrarea Horbotei, nr. 12, sector 3, Bucureşti, https://www.gradinita-rita-veverita.ro