Vezi ultima apariţie a marii actriţe Tamara Buciuceanu într-un shooting, cu ocazia reuniunii „Liceenii“

10 august, 2016

„Ani de liceu, cu emoţii la română...“ Cine n-a fredonat celebrele versuri şi cine n-a văzut măcar o scenă din filmul a cărui popularitate a rezistat un sfert de secol? Revista OK! i-a reunit pentru voi, în urmă cu cinci ani, pe Tamara, Oana, Cesonia, Ştefan şi Mihai, eroii din filmul Liceenii. Textul de mai jos este aşa cum a apărut în 2011, în revista OK!.

IMG 7037 jpeg
IMG_7037

Au trecut 25 de ani şi parcă nicio zi. S-a pierdut, vorba unei mari actriţe, în fie­care an câte un an, dar parcă niciunul. O sală goală dintr-un liceu bucureş­tean a fost umplută ca prin farmec de importanţa numelor mari care i-au călcat pragul, la început de an şcolar. Tamara Buciuceanu-Botez, Ştefan Bănică Jr, Oana Sârbu, Cesonia Postelnicu şi Mihai Constantin s-au revă­zut cu drag, dar şi cu strania senzaţie că retrăiesc, exact ca-n 1986, emoţiile unei noi zile la filmări. I-am regăsit, într-adevăr, acolo pe acelaşi Ionică, pregătit mereu să intervină c-o glumă usturătoa­re, pe acel Mihai la fel de încrezător şi sensibil, cu Dana lui cea visătoare, pe joviala Geta şi, mai ales, pe Madam Isoscel, care reuşeşte şi acum, după atâta vreme, să le îngheţe sângele-n vine „elevi­lor“ săi. E de-ajuns să strige „Ionicăăă!“.

OK! Aţi mai ţinut legătura până acum?

Tamara Ne vedem din când în când fără să vrem.

Oana Cu doamna Tamara eu sunt vecină. Locuim în acelaşi cartier.

Ştefan Eu cu Mihai, de pildă, am fost la acelaşi teatru ani de zile şi am şi jucat în spectacole îm­preună. Iar cu fetele m-am întâlnit ocazional.

Mihai Ne întâlnim, dar nu ca înainte. Avem fa­milii acum…

Doamna Buciuceanu, dar vă place cum şi-au construit vieţile până acum? Vi se pare în regulă?

Până acum e foarte frumos. Să vedem de acum încolo ce-o fi.

Ce s-a pierdut important în cei 25 de ani?

Cesonia 25 de ani.

Poate nu i-aţi pierdut. Poate i-aţi câştigat.

Nu cred că am pierdut nimic. Am încer­cat să păstrez tot ceea ce am primit în copilărie şi din tot ceea ce mi s-a întâmplat până am deve­nit responsabilă într-o familie. Mă pot conside­ra o femeie fericită. În viaţă mi-a fost dat să fac dintre cele care mi-au plăcut.

Mie îmi place să trăiesc în prezent. Im­portant e că am aceleaşi principii în viaţă şi în meseria mea, pe care le aveam şi atunci. Acum am câştigat o familie, maturitate şi pe cei doi co­pii ai mei, fără de care nu-mi pot imagina viaţa.

Eu vreau să cred că n-am pierdut un anu­mit tip de candoare. O naturaleţe şi un fel naiv de-a privi lucrurile, deşi societatea actuală îmi reproşează naivitatea. Şi în plan personal eu sunt poate o visătoare. Acum, de exemplu, re­trăiesc copilăria prin prisma fiului meu.

Pentru că toţi patru avem copii, rezulta­tul este unul câştigător.

Da. Am o fată şi un băiat. Toată viaţa le-o dedic şi merg cu ei peste tot. În rest, n-am pier­dut vremea. M-am dedicat teatrului. Nu filmul e pasiunea mea mare. Mi se pare că 25 de ani nu înseamnă foarte mult. Nu ştiu când au trecut. Ce cred că am pierdut este faptul că am devenit încrâncenaţi. Că nu vrem să gre­şim. Când am făcut filmul ăsta, mă întâlneam cu Ştefan la ora opt când ne chemau ăştia. Primul lucru pe care-l făceam, în loc să studiem textul, să construim relaţii şi aşa mai departe, ne du­ceam pe terenul de fotbal al şcolii ăleia şi fugeam până nu mai puteam. Nu ne gândeam nicio clipă că avem de realizat un mare film. Un mare rol sau nu ştiu ce. Acum nu mai suntem aşa. Am devenit responsabili. Nu ştiu dacă e rău. E normal.

Şi mai e ceva. Atunci nu aveai alt ideal ca tânăr actor decât să fii bun în meseria ta şi, sea­ra, să mergi la o bere. Nu aveai responsabilităţi.

Gloria era un cuvânt depărtat nouă.

Oana Adică nici când ni s-a întâmplat nu ştiam s-o evaluăm. Rolul Danei s-a îmbinat perfect cu personalitatea mea, lucru care m-a bucurat şi târziu am realizat ce a însemnat acest personaj. Când fetele se tundeau ca mine! Nu m-a deran­jat niciodată această identificare, chiar dacă am făcut lucruri notabile în muzică.

Eu ţin minte că taică-miu îmi atrăgea atenţia foarte des vizavi de faptul că ne credeam nişte vedete. Şi chiar eram. El mă punea la punct şi-mi spunea că e d-abia înce­putul.

Tata la fel. Îmi zicea: „Cu un film nu se face primăvară“. Nu voia să mi se urce la cap şi atunci încerca să mă apere de pericolul unui succes de asemenea proporţii, la o vârstă la care eu eram încă student şi mai aveam atâtea de în­văţat. Partea mai puţin plăcută a succe­sului a fost imaginea şablon a tipului de rol care s-a lipit de mine ca o ştampilă.

Mihai Care mai e şi astăzi.

După ce filmul a ieşit pe piaţă, unii din­tre regizorii importanţi aveau rezerve în privin­ţa mea, gândind probabil: băiat frumuşel, filme uşurele, statut de vedetă. Cred că s-au înşelat.

Doamna Buciuceanu, nu prea v-aţi schimbat de-atunci.

Aşa... şi ce vezi rău în asta?

Absolut nimic.

Tamara Vreau să vă spun că eu am pierdut în fiecare an câte un an. Dar am câştigat în anii aceştia cele mai frumoase călătorii din viaţa mea. Am văzut toate continentele. Am făcut ce am considerat că e mai frumos. Am atacat toate genurile. Şi muzică. Şi operetă. Şi dramă. Şi comedii. Încă, la ora asta, Dumnezeu mă aju­tă şi nu mi-am pierdut uzul raţiunii. Vreau să vă spun că, în privinţa filmului, a fost pentru mine perioada cea mai frumoasă. Am trăit printre cei tineri. Erau foarte cuminţi şi, fără nicio glumă, erau foarte serioşi când începeau filmările. Nu uitaţi că regizorul Corjos v-a iubit mult. Şi că el foarte mult a însemnat pentru acest film.

img 7000 jpg jpeg
IMG_7000

Eu am jucat în film datorită dânsului. Atunci când s-au dat probele pentru film, eu n-am luat. Ţin minte că domnul Şovu, care era scenarist, a zis că nu crede că sunt potrivit. Domnul Corjos m-a susţinut fără să ştiu, că nici probele nu le dădeam foarte serios…

Era un Ionică adevărat!

Da. Şi m-a mai chemat la încă o probă. După cea de-a doua, şi Şovu i-a dat dreptate.

La mine a fost şi mai greu. S-au dat pro­be cu toată studenţimea actoricească din ţară, şi Corjos zice: „Mai sunt patru amărâţi care nu şi-au terminat stagiul militar. Cheamaţi-i şi pe ăia“. Amărâţii ăia eram eu şi câţiva colegi care făceam armata la Craiova, la Infanterie, iepuraşi de câmp. Am venit de la Craiova şi, sincer, nu mă interesa proba. Voiam doar să mănânc. Să văd şi eu cum arată farfuriile normale, după două luni de stat în armată cu acelaşi fel de mâncare zilnic şi cu farfurii de tablă. Am dat proba.

Cu mine.

Da. Ţin minte că era s-o strâng de gât. Am strâns-o puţin şi am plecat înapoi la unitate. Nici prin cap nu mi-a trecut c-o să mă mai che­me cineva. M-a sunat taică-miu şi zice: „Bă, vezi că ai luat un film, nu ştiu ce film. Să nu mă bată ăştia pe mine la cap, îţi spun eu ca să ştii, da?“.

Eu luasem un trofeu, la Steaua fără nume. Pentru că muzica a fost mereu pasiunea mea. Filmul a fost o întâmplare. Am primit un telefon de la regizoarea secundă. Doamna Mihalache, despre care am aflat că în scurt timp a şi murit. Am venit şi am dat probe cu Ştefan la Buftea.

Eu am luat probele, dar nu mă lăsau pă­rinţii. Mama actriţă, tata regizor. „Ce-ţi trebuie ţie film acum? Tu trebuie să intri la facultate!“

Ţii minte cum m-ai întrebat? „Ce să fac, doamna Tamara? Să joc?“. Zic: „Da’ de ce să nu joci?“.

Nu-mi dădeau voie părinţii. Eu am citit scenariul sub plapumă, cu lanterna.

Eu nici până acum nu l-am citit. Ăştia ve­neau la filmare şi-ţi dădeau o secvenţă. Nu eram serios ca acum. Nu trebuia să citesc şi secvenţe­le lor, că nu mă interesau.

Eu am procedat invers. Eu îmi învăţam textul. Păi, ce să facem, eu nu eram de vârsta voastră. De la mine se cerea mai mult. Eu n-am dat probe. Am primit un telefon de la Corjos, că să fiu acasă, că vrea să-mi spună ceva.

Pe mine m-au trecut la început Ştefan Bunicu. Era pe atunci directorul cinematografi­ei unul pe nume Dulea, care mă „iubea“ nespus, prin ’87 sau ’88, dându-mi interzis să mai apar un an în orice film, pentru că „mi-am permis“ să refuz să joc rolul principal într-un film al Elisabetei Bostan. Dar să revenim la nume. În distribuţia „Liceenilor“ m-a trecut Ştefan Bunicu, ca să nu se facă legătura cu taică-miu, apoi tot Corjos a fost primul care a adăugat pe generic, în coada numelui meu, şi Junior.

Spuneai tu, la un moment dat, că ţi-a fost greu să treci peste personaj. Ele au fost atât de bine construite, încât în cariera voastră intuiesc că au fost un obstacol greu de surmontat. Consideraţi că aţi reuşit?

Mihai  Ăsta nu e numai defectul meu. E şi minu­sul celor care nu se duc la teatru.

Din punctul meu de vedere, am făcut lu­cruri foarte la vedere, vezi muzică, televiziune, deci cred că am depăşit acea imagine a persona­jului. Lumea te identifică cu personajele pe care le îndrăgeşte. După serialul „Baieţi buni“, copi­ii mă strigau pe stradă Ciupanezu’. Şi, cu toate astea, filme ca „Liceenii“ sau „BD“ se difuzează foarte des, în continuare, pe toate posturile TV. De ce? Pentru că nu mai există filme autohtone care să se adreseze publicului larg.

Acum regizorii nu vor să mai facă şi filme mai uşoare. Toţi vor să facă mari creaţii. Nimeni n-are pretenţia că ăsta e un film de artă.

Cel mai important e că „Liceenii“ a ge­nerat o stare şi a devenit simbolul unei genera­ţii. De aceea a rămas mai mult decât un film.

Copiii au iubit acest film. Eu am rămas şi acum madam Isoscel!

Vă deranjează?

Nu.

E senzaţional să ai fani care s-au născut la 10 ani de la momentul în care a fost făcut acest film. E o greşeală să explicăm succesul lui.

img 7077 jpg jpeg
IMG_7077

Dar o mică paranteză aş face despre unii care au jucat în acest film cu plăcere. Şi câteodată vorbesc urât despre acest film. Moral, după ce ai filmat, nu ai voie să spui că a fost ceva urât.

Dar cine a zis?

Domnul Caramitru. A spus că nu înţelege succesul acestui film.

E problema şi părerea dânsului. Eu nu sunt de acord. Orice lucru îşi dovedeşte valoa­rea în timp şi nu vorbim de succesul filmului în sine, ci de ce a reprezentat acest film în perioada aceea. Iar dacă mai reprezintă ceva şi acum în­seamnă că succesul nu e întâmplător.

Da.

Atâta timp cât, după atâţia ani, filmul face rating în continuare la televiziuni, ce mai e de discutat? Noi am venit să povestim despre un film care ne-a făcut plăcere. Chiar e un moment: 25 de ani de la lansare! Eu mai cânt în concerte „Ani de liceu“, în varianta mea. Şi nu-mi vine să cred că au trecut chiar 25 de ani. Mă uit la reacţia oamenilor, ştiu cântecul pe dinafară, pentru că fi­ecare, indiferent de vârstă, are amintiri legate de liceu. Orice lucru care e bine făcut nu e uşurel.

Timpul dă valoare lucrurilor.

De atunci, de când a fost făcut filmul, Oana a rămas un simbol al romantismului în filme.

Ce înseamnă romantism?

Sensibilitate dusă spre extrem.

Eu aşa sunt. O fire uşor dramatică.

Deci personajele v-au semănat mult.

Oricum, eu nu ştiu să joc şah.

Mie mi s-a părut o distribuţie perfectă. Eu n-aş fi putut niciodată să joc ce a jucat Oana. Să fiu aşa... miau, miau, miau.

Cel mai mult mi-a plăcut scena cu strun­gul.

Cesonia, care e scena din film care ţi-a plăcut cel mai mult?

Toate scenele cu Mihai.

Cu mine şi cu Mihai (n.r. Ştefan).

Pe mine m-a întrebat o profesoară de matematici ce am făcut de toţi copiii mă plac. Că profesoarele de matematică sunt toate cotate ca rele. Eu i-am răspuns „Pentru că n-aţi vrut să fiţi bune în particular“. Eu am vrut să fiu o profesoa­ră foarte severă, dar bună. Dar cel mai important de spus ar fi că regizorul Nicolae Corjos a făcut ca la filmări să fie o atmosferă foarte frumoasă.

Interesant e că toate lucrurile s-au potri­vit. E foarte greu să le faci să se potrivească...

 

Dar ştiţi de ce? Pentru că au fost nor­male!

Da, mi-ai luat vorba din gură şi nu mai ştiu ce ziceam.

Asta ziceai. Că s-au potrivit toate.

Lumea avea o curiozitate legată de felul în care s-au construit relaţiile voastre. De exemplu, Ştefan, Oana, oamenii şi-ar fi dorit ca povestea de dragoste din film să fie reală.

Lumea, în general, ar vrea ca ce e pe ecran să fie şi în viaţă.

Nu spune! (

)

Îţi dau un exemplu cu taică-miu. Tata făcea cuplu cu Stela Popescu. Odată i se stricase maşina şi tata a făcut autostopul. Cel care l-a luat zice: „Dom’ne, ce mai face soţia dumneavoastră, Stela Popescu?“. „Păi nu e soţia mea.“ Ăsta mirat zice: „Nu?! Mi-aţi stricat ziua, dom’ne!“.

De ce vă e dor din perioada respectivă?

De atmosferă.

Eu am şi spus asta!

Era o atmosferă extraordina­ră. Ne făcea plăcere să fim împreună.

Nici eu nu pot spune dacă m-aş întoarce în timp.

Nici nu poţi.

Nu ştiu dacă pot spune că mi-e dor de ceva de atunci. Plus că mi se pare că a trecut foarte repede timpul.

Pot să spun că mi-e dor de libertatea aceea adolescentină. N-aveam nicio responsa­bilitate. Mă interesa doar să dea soarele a doua zi şi s-o iau de la capăt. Voiam să fiu doar un actor bun. Restul venea de la sine.

Erai mai fericit atunci?

Nu pot să spun lucrul acesta. Sunt genul de om care nu trăieşte în trecut. Nici măcar în viitor, cu planuri. Trăiesc astăzi. Taică-miu mi-a zis un lucru extraordinar atunci: „Băi băiatule, succesul e un lucru foarte uşor de obţinut. E mai greu de menţinut“.

Cum v-aţi regăsit în formula asta azi ?

E ca-n amor. Întâlneşti o femeie pe care o iubeşti foarte mult. O reîntâlneşti după zece ani. Ea, aparent, e la fel. Dacă mai stai puţin de vorbă cu ea, înţelegi că vorbeşti cu altcineva.

Dar dacă o întâlneşti după 25 de ani?

Mie mi se pare foarte curios. Parcă am fi fost în film. Extraordinar.

Dacă mai stăm puţin, poate şi reactivăm unele chestii.

Oana, ce părere ai?

Mi-ar plăcea un rol ca cel al Cesoniei în „Liceenii“.

De fiecare dată când ne întâlnim, nu ne gândim că ne întâlnim pentru ultima oară.

Eu vreau să spun că-i mulţumesc lui Dumnezeu că trăiesc. 60 de ani de teatru nu sunt puţini. Dar să ştiţi că încă sunt tânără su­fleteşte. Merg mai departe.

Foto. Sorin Stana



Recente pe Ok! Magazine

jen1 jpg
Valentina Pelinel propriul hotel in Olimp (18) jpg
Theo Rose in distributia filmului Clanul de la Pro TV (7) jpg
mihai22 jpg
monica25 jpg
ben1 jpg
Carlos Santana profimedia 0403844476 jpg
livia43 jpg
anca serea adi sina png
David Popovici la Campionatul European de Inot pentru Juniori de la Otopeni (1) jpg
Linda Evangelista profimedia 0282765230 jpg
Amber (2) jpg
lili22 jpg
Talulah Riley și Elon Musk jpg
Shakira (4) jpg
ric3 jpg
Carmen Iohannis tinute Madrid jpg
DJ markus Schulz Untold si Adina Butar copil Miami (7) jpg