Mihai Morar: “O să ne trezim altfel. Ne va fi dor de viaţă”
Mihai Morar îşi împarte viaţa între televiziune, radio şi cafeneaua pe care o deţine. Din cauza pandemiei a trebuit însă să renunţe pentru o perioadă la afacere. Prezentatorul TV recunoaşte că în aceste vremuri în care ne regândim întreaga viaţă îi lipsesc oamenii, dar mai ales poveştile.
“Astăzi se face exact o lună de când am închis cafeneaua. Am şters praful, am aerisit şi am pornit espressorul. Am “tras” câteva cafele. Şi am ieşit, preţ de câteva minute, în faţa coffee shop-ului. Aici era cândva cea mai aglomerată stradă pietonală din Bucureşti. Piaţa Unirii e acum Piaţa Distanţării.
“Vremea grea se va termina cu o cafea bună” - asta am scris cu markerul alb pe vitrina cafenelei înainte de a închide pe termen nelimitat. Vremea grea nu a trecut. Dar, dacă mi-a lipsit ceva enorm în ultima lună, asta mi-a lipsit profund: o cafea bună.
Ne e greu să credem că ni se întâmplă asta, dar ne adaptăm. Comentăm, dar ne conformăm. Ne opunem, dar ne acomodăm. Asta ni se întâmplă tuturor. Cumva, învăţăm să acceptăm. Şi, cu siguranţă, conştient sau nu, în astfel de timpuri, ne schimbăm’’, scrie Morar pe o reţea de socializare.
El crede că, de fapt, lucrurile pe care le credeam importante nu erau. “Acum ne dăm seama că multe din “must have” - urile şi “must do” - urile erau, de fapt, nişte ifose. Brusc, trăim bine mersi fără ele şi nici măcar nu ne lipsesc.
Noi nu mai ieşeam în oraş să mâncăm, căutam “experienţe culinare”. Nu călătoream, trăiam experienţe turistice. Un festival nu era despre “a dansa ca şi cum nimeni nu te-ar vedea”, era o experienţă. Am ajuns să nu mai trăim, doar să ex-pe-ri-men-tăm.
Mă întreb dacă iubeam sau doar... experimentam? O să ne trezim altfel. Dă-le naibii de experienţe, ne va fi dor de viaţă. Cum mie mi-e cel mai dor în ultima lună de o cafea bună. Acesta e reflexul pe care îl am foarte des în această perioadă: să-mi dau pauză, să mă urc în maşină şi să mă opresc la una din cafenele mele dragi. Să nu cunosc pe nimeni şi să intru în vorbă cu toată lumea.
De fapt, mi-e dor de oameni. Cunoscuţi şi necunoscuţi. Şi mi-am dat seama, încă o dată, în izolarea socială, de adevărul ăsta: cafeaua e cea mai scurtă cale dintre oameni, oricât de diferiţi ar fi. Mi-a fost greu să beau cafeaua singur. În cafenea au rămas ceştile, dar îmi lipsesc poveştile. Pe terasa cafenelei, la douăzecişiceva de grade, soarele lui aprilie deja arde. Peste Bucureşti, Cineva a desenat un perfect “bleu ciel”. Şi-am rămas privind la el...
În jurnalul ei adolescentă, ascunsă vreme de doi ani cu familia ei de evrei din calea Holocaustului, Anne Frank scria asta: “Când eşti singur şi nefericit sau trist, încearcă şi tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să priveşti din pod lumea de afară. Nu casele şi acoperişurile, ci cerul. Câtă vreme te poţi uita fără teamă la cer, vei şti că lăuntric eşti pur şi că, orice-ar fi, îţi vei găsi fericirea.”
Priveşte cerul. Acum e senin, dar abia când îl străbate un nor, poţi fi sigur că totul e trecător”.
